fbpx

Învăț să merit

Poate părea curios, însă faptul că merităm ca acțiunile noastre să aibă rezultate pe măsură nu e chiar de la sine înțeles. E un lucru pe care omul îl învață toată viața.

Când suntem foarte mici, ne bucurăm simplu și direct de ceea ce ne face plăcere, iar reacțiile noastre arată limpede că suntem fericiți. Dacă mama îi zâmbește bebelușului, zâmbește și el, dacă ea râde, va râde și el. Pe la trei-patru-cinci ani, începem să ne rușinăm, ne înroșim, ne ascundem, închidem ochii sau lăsăm capul în jos. Unele bucurii, mai ales complimentele, încep să ne stânjenească.

Nu e nimic nenatural aici, sunt etapele creșterii omului. Un pic mai departe, când copilul ajunge la școală, lucrurile încep să se schimbe. Dar nu de la sine, ci numai dacă părinții și profesorii își aduc insistent contribuția la această schimbare.

Copilul are nevoie să i se spună și să i se arate că merită tot ce i se întâmplă bun în fiecare zi, să i se explice faptul că omul este o valoare în sine. Desigur, explicațiile se adecvează vârstei copilului. Părinții și educatorii au grijă, poate chiar prea multă grijă, să le spună copiilor că merită consecințele greșelilor lor, crezând că aceasta ar fi singura modalitate prin care omul se educă, învățând din propriile greșeli.

Or, noi, adulții, știm foarte bine că, dacă ar fi adevărat că oamenii învață din propriile greșeli, atunci lumea asta ar fi un rai. Ceea ce nu este și trăim pe pielea noastră zilnic faptul că nu este. Sigur că greșelile nu se trec cu vederea, și ele sunt modalități prin care copilul cunoaște lumea, învățăm cauzele și efectele acțiunilor noastre încă de când suntem mici. Ceea ce însă ne crește pe noi, oamenii, cu bucurie este dragostea pe care o primim. În primul rând, de la părinți. Dragostea formulată explicit, nu doar sugerată, ne face mari prin metoda Făt-Frumos: „Creștea într-o zi cât alții într-un an“. Nu există destui nori cât să acopere un „Te iubesc“, un „Am încredere în tine“, un „Sunt foarte mândră/mândru de tine“.

Pentru că dragostea cuprinde bunăvoința, prețuirea, grija, empatia, dăruirea. Și multe alte bunătăți, iar educația prin bun și bine este cea mai sănătoasă, cea care îl crește pe omul mic nu doar exterior, ci și interior. Reproșul îl face să se-ndoiască, să se clatine, dacă este insistent și repetat, să se teamă, să-și piardă încrederea în ce știe, în ce poate, în sine însuși, până la urmă.

Copilul nu trebuie să facă nimic pentru a fi iubit, dragostea nu e dresaj. El trebuie doar să existe. Va învăța astfel că merită toate lucrurile bune care i se întâmplă, nu le va privi ca pe niște minuni. Bineînțeles, chestiunea deprinderii meritului nu are nicio legătură cu falsa și păguboasa învățătură că totul ți se cuvine. E doar educarea autorespectului și autoîncrederii, cele două aripi de care omul are nevoie toată viața. Nu ca să zboare, nu. Omului îi trebuie aripi ca să meargă pe drumul bun, nu doar picioare, ca să meargă pur și simplu pe drum.

Sursă foto: http://www.pdhotspot.com/