Închide
de Marcel Bartic, director educațional Little London International Academy
Zilele trecute am avut parte de un exercițiu pedagogic care m-a impresionat foarte mult.
Am asistat la o oră, în care un copil a învățat să numere de la unu la zece.
Cele câteva secunde, în care a reușit să parcurgă exercițiul, mi s-au părut efectiv interminabile. Profesoara era lângă el, încurajându-l, bătând din palme după fiecare cifră, zâmbindu-i entuziast, spunându-i „bravo”, „hai că poți”, ca și cum ar fi fost la capătul unei curse de atletism de la Jocurile Olimpice. Copilul își privea dascălul în ochi cu încrederea cu care acrobatul își ține prăjina în mână, mergând pe sârmă la zece metri deasupra solului. Fiecare cifră era urmată de o ușoară ezitare dar se vedea cum copilul își găsește energia, resursele interioare, forța de a merge mai departe.
Finalul exercițiului a fost însoțit de aplauzele noastre, ale tuturor celor care ne aflam acolo iar profesoara și-a îmbrățișat elevul.
Am trăit acest moment într-o clasă pregătitoare, la Școala Conil din București, cu copii care suferă de autism, sindrom Down și tetrapareză. Profesorii de aici au avut amabilitatea să ne răspundă pozitiv la ideea de a face un schimb de experiență și, mai mult, de a mă primi cu un grup de liceeni, pentru acțiuni de voluntariat.
Orele la care am asistat acolo, mi-au produs o emoție profundă. Toate grijile, preocupările noastre cotidiene, nemulțumirile noastre obișnuite legate de școală mi-au părut dintr-odată nesemnificative. Meschine. Pentru copiii de aici, fiecare zi este o bătălie câștigată. Fiecare literă învățată este o victorie imensă. Fiecare cuvânt pe care reușesc să-l pronunțe corect este un pas uriaș. Iar devotamentul și dedicarea profesorilor – absolut admirabile.
Am simțit că am învățat enorm în cele câteva ore cât am stat acolo. Alături de liceenii mei, pentru care experiența a fost efectiv remarcabilă. Unii dintre ei se gândesc deja să dea la Psihologie, pentru a putea fi alături de acești copii.
În tot timpul ăsta, mă gândeam cât de greșit înțelegem, în școala românească, ideea de performanță. Cât de puțin suntem în stare să înțelegem unicitatea fiecărui copil. Cât de greșit vedem ideea de competiție, raportându-ne mereu la cât au făcut ceilalți, ce note au luat, și cum nu ne dăm seama că, de fapt, competiția e cu noi înșine. Cu propriile noastre limite.
Cât de ușor abandonăm, părinți și profesori, în fața unui copil atipic. Cât de ușor îl învinovățim și nu recunoaștem că noi suntem cei incapabili să-i arătăm calea cea bună.
Cum găsim, pompieristic, soluții de moment, precum repetenția sau recuperarea pe perioada vacanțelor de vară, fără să vedem cum putem schimba sistemul în profunzime. Pe termen lung. Cum putem face din fiecare copil care ne intră pe poarta școlii un viitor adult independent, responsabil și sigur pe el. Cum să-i învățăm să fie fericiți.
Pentru mine și liceenii mei, orele petrecute la Conil au fost o binecuvântare.
Am învățat să numărăm de la unu la zece.
Text preluat de pe Facebook, cu acordul autorului
