Închide
de Andrei Avram, profesor de istorie
Din sindicat m-am retras în urmă cu câțiva ani. Apelasem la liderul de sindicat din școală pentru a-i cere sprijinul în combaterea a ceea ce consideram a fi unele abuzuri din partea conducerii instituției. Înainte de a primi un răspuns din partea sindicatului, am primit un mesaj din partea directoarei: „Ai aflat cum poți acționa împotriva mea?”. Așadar, sindicatul nu îmi reprezenta interesele, dimpotrivă. Iar pentru aceasta trebuia să cotizez lunar. Motiv pentru care, în aceeași zi, mi-am depus cererea de retragere din sindicat.
Cu toate acestea, consider legitime actualele mișcări de protest ale cadrelor didactice, inclusiv sub forma extremă, a grevei generale.
În opiniile unor profesori, exprimate atât în spațiului public, cât și în cadre mai restrânse, greva este lipsită de legitimitate pentru că, până acum, niciodată solicitările profesorilor nu au fost tratate cu seriozitate. De când eșecurile din trecut blochează inițiative viitoare? Pe aceiași profesori i-aș întreba cum se raportează la nereușitele elevilor care, cândva, au trecut prin momente nefaste. Și acestora le transmit faptul că nereușitele trecute blochează orice fel de ieșire din bula eșecului?
Conform altor interpretări, de această dată mult mai răspândite, sunt prea puțini profesorii care își merită salariile pe care le au. Pentru ceilalți, salariile mici sunt prea mari. În unele cazuri, se oferă și procente: 10-15% ar fi profesorii care își fac într-adevăr treaba. Afirmații fără nicio susținere empirică. Însă, tonul serios, grav, coroborat cu o abordare procentuală, oferă iluzia transformării subiectivismului în știință.
Nu neagă nimeni faptul că unii profesori nu sunt pregătiți pentru sistemul de învățământ, precum nici pe acela că unele dintre cadrele didactice excelează în acest domeniu. Însă, privirea obsesivă aruncată doar pe partea goală a paharului ne deformează privirea.
Greva nu este doar despre acum și mâine. Este și despre anii următori. Despre cum societatea și-ar putea schimba raportarea la sistemul de învățământ, despre cum tinerii talentați ar putea avea motive să ia în calcul varianta profesoratului, despre cum ne străduim ca, în viitor, procentul profesorilor nepricepuți să scadă vertiginos, iar normalitatea procesului educațional să fie regula. Iar toate acestea necesită timp. Mentalitățile și opiniile înrădăcinate se modifică cu mare dificultate, iar raportarea societății românești la sistemul educațional nu se va schimba pe termen scurt nici dacă salariile profesorilor ar fi triplate și nu ar mai exista nicio școală cu toalete în curte. Cu toate acestea, protestul este binevenit. Nu neapărat pentru noi și pentru salariile noastre de acum și de mâine. Ci, pentru ca, în viitor, să fie mai puțini profesori triști și mai mulți elevi care merg cu bucurie la școală. Pentru ca sistemul educațional să supraviețuiască, pentru ca societatea românească să fie mai puțin înverșunată.
