Închide
de Liviu Ardelean – Împuternicit să atace – Poliția Română Georgian Drăgan
Conferința de presă susținută de Georgian Drăgan împotriva investigației Recorder despre sistemul împuternicirilor de Poliția Română are toate șansele să devină studiu de caz în universități, la cursuri de jurnalism, comunicare publică, etică sau relația dintre stat și presă.
Într-un interval de timp impresionant de scurt, episodul eșuat de PR condensează aproape toate mecanismele prin care o instituție publică poate eșua în relația cu publicul. Rareori ți-e dat să vezi atât de multe erori concentrate într-un singur moment public.
Dar să le luăm pe rând.
Georgian Drăgan a fost trimis să apere public un mecanism al împuternicirilor din care el însuși a beneficiat ani la rând. Conform propriului CV, între august 2019 și septembrie 2022, Drăgan a ocupat succesiv patru funcții de conducere prin împuternicire: director adjunct în MAI, șef serviciu în IGPR, director al Centrului de Informare și Relații Publice și director în Cabinetul Inspectorului General al Poliției Române.
Patru poziții importante, ocupate una după alta printr-un mecanis pe care investigația Recorder îl pune sub semnul întrebării tocmai pentru că permite menținerea unor oameni în funcții-cheie fără concursuri transparente. Sistemul a ales să își apere imaginea tocmai prin vocea unuia dintre oamenii care au profitat ani la rând de mecanismul pe care jurnaliștii îl cercetează. Nu vorbim, deci, despre un purtător de cuvânt neutru care apără o instituție.
Mai grav decât conflictul de interese este altceva: tonul și natura acuzațiilor. Este partea care probabil va ajunge să fie inclusă în cursuri despre propagandă și retorică instituțională.
Drăgan a susținut că investigația jurnalistică „depășește cadrul legal privind libera informare” și că ar putea afecta „securitatea cetățenilor”. Această formulare merită analizată cu atenție în orice curs de comunicare instituțională, pentru că deplasează faptele. O anchetă de presă este mutată, prin limbaj, din zona legitimă a interesului public într-o zonă neclară, emoțională, prin „amenințări la adresa statului”. Nu se contestă faptele. Nu se oferă date alternative. Se schimbă terenul dezbaterii.
Este o tactică de comunicare prin care o persoană evită asumarea responsabilității sau a criticilor, pe care o identificăm în literatura de specialitate ca „deflecție prin escaladare retorică”. În loc să răspunzi la acuzații, le reîncadrezi ca pericol. Efectul scontat este dublu: discreditarea sursei și inhibarea publicului. Efectul real, obținut de Poliția Română acum, când manevra este expusă, este exact invers: decredibilizarea instituției și credibilizarea investigației pe care o atacă.
Dar momentul care transformă episodul într-un posibil studiu de caz universitar complet este următorul.
Purtătorul de cuvânt a reușit ce nu-și dorește niciun om de comunicare: dinamitarea publică a unei poziții oficiale chiar în fața camerelor.
Drăgan a acuzat Recorder că nu a publicat integral răspunsul ministrului Cătălin Predoiu, însă jurnalistul Alex Nedea, present la conferința de presă, i-a arătat, în direct, că răspunsul era prezentat integral în material. Întrebat dacă urmărise investigația înainte să formuleze acuzațiile, chestorul a recunoscut că se oprise după primele 24 de minute.
Reprezentantul oficial al Poliției Române a atacat public o redacție pentru un material pe care nu îl parcursese. Este un moment care comprimă mai multe eșecuri: de pregătire, de onestitate și de înțelegere a ce înseamnă să susții o poziție publică. Și este un moment care demonstrează, concret, de ce jurnalismul bine documentat rezistă presiunii instituționale: faptele sunt mai greu de combătut decât retorica.
Valoarea didactică a acestui episod stă în densitatea lui. Într-un singur eveniment public am identificat: conflict de interese instituționale, retorică de intimidare, comunicare nepregătită și un argument oficial care se prăbușește în fața faptelor. Fiecare dintre acestea ar putea ocupa un seminar întreg la o facultate de jurnalism și comunicare. Împreună, sunt un studiu de caz complet despre eșec instituțional.
Jurnalismul există tocmai pentru a pune întrebări pe care instituțiile preferă să nu le audă. Modul în care o instituție răspunde la astfel de întrebări spune, de multe ori, mai mult decât răspunsul oferit de purtătorul de cuvânt publicului. Este și cazul conferinței de presă a Poliției Române.
Într-un stat democratic, și cu atât mai mult într-unul care face parte din Uniunea Europeană, instituțiile publice au obligația să răspundă presei, nu să o demonizeze. Jurnaliștii independenți nu sunt adversari de combătut prin mijloace retorice împrumutate din alte epoci.