Închide
Gânduri de Ziua Educației
de Marcel Bartic, profesor
Gânduri de Ziua Educației
A fost odată ca niciodată o țară care își ura copiii.
Pe cei mici, nou-născuți, îi lăsa să moară prin spitale, în incendii sau de la infecții nosocomiale. Pe cei mai mărișori îi considera niște loaze, care stau numa’ pe Tiktok și nu mai au respectul de altădată. Unii adolescenți erau abuzați, iar niște judecători miloși luau partea abuzatorului, considerând că a fost consimțământ. Alții se trezeau că le cade tavanul în cap, în sala de clasă sau în camera de la internat. Educația devenise un privilegiu, de care aveau parte doar foarte puțini dintre ei.
În jurul copiilor din țara aceea s-au strâns milioane de adulți, politicieni, profesori, medici, judecători, polițiști care țipau la ei, îi arătau cu degetul, îi umileau, râdeau de ei, le spuneau să tacă sau îi amenințau.
Cu timpul, copiii aceia au crescut și-au început să-și urască țara. Să-și urască vecinii, colegii de serviciu, profesorii, medicii, judecătorii, polițiștii, să urască rațiunea, empatia și compasiunea, cântecele, tablourile, statuile, să urască orice și pe oricine.
Lucrurile se repetau în fiecare zi, în fiecare an, epoci istorice una după alta, țara își ura copiii, iar copiii creșteau urându-și țara.
Până când, într-o zi, cineva s-a oprit și s-a întrebat:
Ce-ar fi să învățăm să ne iubim copiii? Să avem grijă de ei mai mult? Să le dăm o șansă?
Țara s-a oprit în loc și a început să se gândească. Da, chiar așa, de ce nu ne iubim copiii?
Imediat s-au auzit niște voci furioase. Pentru că nu mai au respectul de altădată, au zis unii. Pentru că familia nu se implică, au zis alții foarte indignați. Nu e treaba noastră să-i iubim pe copiii ăștia și nici nu suntem plătiți suficient să o facem, au mai răbufnit câțiva.
Bine, știu, a zis ăla, primul, da’ chiar și așa, n-ați vrea să încercăm? Să le dăm o șansă? Că, dacă vom continua tot așa, nu ajungem nicăieri.
Printr-o minune, țara aia a zis, bine, băi, hai să încercăm și așa, să vedem ce iese.
Și, de atunci, copiii nu mai mureau prin spitale și se găsea întotdeauna cineva care să aibă grijă de ei. Școlile au început să se transforme toate în spații frumoase și primitoare, în care profesorii le zâmbeau și îi încurajau. Judecătorii pedepseau cu asprime pe toți cei care le-ar fi făcut vreun rău. Conducătorii țării erau mereu atenți să nu le lipsească cele necesare, indiferent că era vorba de copii care locuiau în marile orașe sau într-un cătun mic, ascuns printre dealuri.
Au trecut niște ani. Au trecut niște epoci istorice. Și copiii aceia au învățat să-și iubească țara. Să-și respecte profesorii. Medicii. Judecătorii. Polițiștii. Politicienii. Au învățat să nu mai urască pe nimeni. Au învățat să fie empatici. Să aibă compasiune. Au înțeles că ei sunt cei care duc țara asta mai departe.
Fără ură.