Închide
Gabi Bartic, CEO Brio, explică, într-un interviu acordat Educație Privată, de ce susține introducerea evaluării standardizate în sistemul românesc de învățământ.
Într-un sistem de educație ”ciuruit” de lipsuri materiale, penurie de reformă a programei și probleme de etică, de ce ar trebui să fie evaluarea standardizată o prioritate?
Ca să răspund la fel de serios și frust cum e și întrebarea, voi spune că în sistemul românesc de educație e nevoie de evaluare corectă și de standarde unitare de notare. Și sigur, aceasta răspunde cumva complet întrebării și ar trebui să fie suficient, însă e clar că problematica e mult mai largă. Și atunci voi spune de la început: sistemul românesc de învățământ NU ARE STANDARDE de evaluare. NU există un document unitar care să adune informații de genul: un copil de clasa a 7-a în semestrul 2 trebuie să știe la Matematică pentru 5 următoarele lucruri, pentru 6 următoarele, pentru 8 următoarele și așa mai departe. Și atunci fiecare profesor, fiecare școală lucrează cu ce are, adică niște standarde auto-propuse: e clar că așa numitele capete de scară – cei mai buni și cei mai slabi copii – sunt identificați și notați ca atare, deși și acolo e o discuție de echitate, dar restul copiilor – cei din mijlocul scalei – sunt notați atât de lax încât da, am ajuns în punctul în care, daca am face un sondaj în rândul elevilor, părinților și îndrăznesc să cred că și al profesorilor – mai toată lumea ar spune „notele nu înseamnă nimic”. NU sunt nici un partizan al ideii de ne-ierarhizare a copiilor, nici unul a ierarhizării lor, sunt însă un partizan al ideii de echitate. Și câtă vreme noi știm două lucruri: primul, că niciodată 7-le unui profesor nu e comparabil cu 7-le altui profesor (și acesta nu e un aspect ce le e opozabil niciunuia dintre ei, așa cum am spus) și doi, că notele acestea contează în ierarhizarea copiilor la nivel de școală, la nivel de județ etc pentru acces șa un liceu sau altul, la o facultate sau alta, ei, atunci cred eu, ar trebui să facem nu din evaluare standardizată, ci din principiul acesta al evaluării corecte, al fairness-ului notării, un scop. Și, ca să răspund și ultimei părți a întrebării, evaluarea standardizată respect exact acest principiu – desi nu e unicul pe care îl respectă – oferă o evaluare corectă, perfect comparabilă și constantă de la o testare la alta – copiilor.
Evaluarea standardizată este un subiect care a intrat pe agenda publică încă din 2011, odată cu raportul Comisiei Miclea. De ce a rămas doar în sfera teoretică și nu a devenit niciodată până acum o realitate măcar pilotată în Educație?
Mi-e foarte greu să răspund acestei întrebări. Pentru că, probabil, am preferat să ne uităm în orice altă parte decât la copil și ce e corect pentru el și ne-am uitat spre ce e mai comod celor implicați. Actul educațional trebuie să aibă o singură finalitate – știința cu care copilul trebuie să rămână după parcurgerea materiei. Câtă vreme noi am mutat discuția atât de dramatic spre note și câtă vreme am bagatelizat cu bună știință acest act extrem de serios al notării, cum am putea cere seriozitate în abordarea actului educațional, în raportarea la școală, de la elevi, de la părinți în ultimă instanță? Noi știm că în mediile acelea pe care le vedem ierarhizate pentru copii la finalul clasei a 8-a, medii care contează dramatic în alegerea unui liceu, găsim orice: copii cuminți sau mai puțin comozi care sunt notați și pentru aceste aspecte, referate copiate, copii care sunt tratați mai indulgent pentru că fac meditații cu un profesor sau altul, copii care nu deranjează ora, copii care sclipesc și copii prea timizi. Și pot continua așa la nesfârșit, dar realitatea e că în tabelele acelea sunt multe lucruri notate, nu doar cunoștințe. Folosim unități de măsură atât de radical diferite încât am redus tot parcursul școlar al copilului – care ar trebui să fie despre cunoaștere și educație – într-o continuă și constantă goană după note și după profesorii aceia care dau note mari. DAR aici mai e un factor: obișnuința. Cutumele. Acel omniprezent “lasă că am făcut și noi școală și n-am mai murit fără testele voastre”. Sau cealaltă constantă – “nu-mi arăți tu mie cum să fac asta, eu am 20 de ani de catedră“. Sigur, suprageneralizez și apăs tușele ca să spun: dacă voiam să facem din evaluarea corectă a copiilor o prioritate, acest lucru putea fi lesne dus la îndeplinire. Am avut însă, mereu, alte priorități.
Există studii de caz din care să reiasă că introducerea evaluării standardizate produce efecte în sistemele educaționale?
O, cum să nu. Există sute de studii care spun asta. Efectele, afară de acest principiu general al fairness-ului, al corectitudinii (am folosit ambii termeni pentru că nu prea sunt sinonimi), sunt multiple pentru sistemul de educație în general. NU spun că sunt doar efecte pozitive, nu voi spune că testarea standardizată e un panaceu, dar voi spune cu întreaga responsabilitate că orice standard e mult mai bun decât niciun standard. Imaginați-vă o piață agro-alimentară în care cântarele nu ar fi etalonate și în care fiecare vânzător ar vinde produse după propria măsură a kilogramului. Și gândiți-vă la efecte. Ei, la fel e acum și cu notele.
Dar voi lua întrebarea extrem de serios și voi spune că există studii care notează că, după introducerea testării independente, calitatea predării, de exemplu, s-a modificat. Și e lesne să intuim de ce, nu? Acum suntem în situația ciudată în care predarea și notarea sunt făcute de aceeași persoană. Care practic evaluează rezultatele propriei munci, propriului efort de predare. NU spun că toată lumea e rău intenționată și se supra-evaluează, spun doar că e greu să fii imparțial într-o profesie în care, știm, trebuie, e vital să fii și empatic, să știi și toate bunele și relele copilului din fața ta, să știi și cu ce bagaj mai vine copilul acela din mediul familial. Există efecte extrem de serioase și asupra învățării: dacă știu că testarea e serioasă și nu poate fi păcălită, fac două lucruri: învăț mai mult și mă testez mai des. Și atunci știu mai mult. Scade și spaima aceea de examinare, pentru că dispare factorul subiectiv din felul în care mă raportez la examen: „cine știe cine corectează” – e un factor care dispare. Și aș putea continua la nesfârșit. Am spus, efectele nu sunt doar pozitive, există și efecte perverse ale standardizării, unul fiind acel “learning for the test” pe care îl vedem acum la, de exemplu, examenele Cambridge: știm patternul subiectelor și învățăm exclusiv în patternul acela. Și mai există și altele, pe care evident le putem detalia oricând decidem să intrăm în detalii mult mai specifice.
Ce voi spune însă e că testarea standardizată, standardele în general, vor aduce claritate și vizibilitate asupra unui sistem care acum este extrem, extrem de opac. Și pe care există extrem de mulți factori care se străduie să-l păstreze opac. Dar, întreb, de ce ne-am concentra pe altceva, orice altceva, în educație, decât pe interesul copiilor?
Cum poate fi gestionată rezistența unor cadre didactice la o astfel de schimbare majoră? Aveți experiență de lucru cu mulți profesori. Cum poate fi un profesor să fie convins că statutul de ”Zeu al notelor” nu este cel mai productiv pentru elevii săi?
Există măcar două abordări aici. Prima este cea funcțională. Un profesor petrece oriunde între 8 si 16 ore pentru a genera subiecte și a corecta lucrări, teze etc. Aceste ore pot fi re-date educației, elevului, nu muncii birocratice, aș spune, prin folosirea unor instrumente existente. A doua este încă și mai convingătoare: instrumentele independente generează mult mai puține cereri de justificare a notei din partea elevilor și părinților. E ca și cum unui medic i s-ar cere să justifice valorile de colesterol venite pe buletinul de analize: Așa sunt ele date de laborator, dacă aveți dubii repetăm testul. Continuând analogia însă, rolul și arta medicului va fi mereu în zona “să vedem ce putem face pentru normalizarea acestor valori”. La fel e și în educație. Să lăsăm măsurarea în mâna instrumentelor de măsură și să re-punem în mâna profesorilor actul în care ei nu pot fi înlocuiți de niciun instrument: cel al educației.
Raportul OECD Education Working Papers No. 65 Student Standardised Testing: Current Practices in OECD Countries and a Literature Review:
