Închide
Să ia copilul calificative și note maxime la toate materiile. Asta ne dorim și îi dorim, către asta îl împingem cu o insistență care, de cele mai multe ori, îl decalibrează interior. Dar are el zece pe linie? Are! E cel mai bun.
Unii copii, destul de mulți, de altfel, încep școala fiind buni la toate. Nu e nimic nenatural, începutul nu e foarte dificil, aproape toți se pot descurca foarte bine. Înaintând însă, încep să se observe înclinaţiile fiecărui copil. Unul e mai bun la citire, altul la scriere, altul socoteşte rapid şi mereu corect, altul desenează şi modelează minunat, altul pare a avea auz absolut, iar altul s-a născut parcă pentru a fi sportiv de performanță.
E adevărat că toți trebui să știm să citim, să scriem și să socotim, sunt achiziții indispensabile dezvoltării fiecărei ființe umane în orice societate a zilelor noastre. Toți avem nevoie să știm aceste lucruri la un nivel bun. Mai departe, adică foarte bunul, presupune o aplecare naturală a fiecărui om. Sigur că sunt copii foarte buni și la aritmetică, și la citit, și la scris, însă ei sunt foarte, foarte puțini. Iar matematician, filolog, muzician, pictor și sportiv – toate la nivel de excelență – nu am întâlnit nici în realitate, nici în cărți și nici în filme.
Aici cred că rolul părinților și cel al educatorilor este unul esențial, unul care poate duce copilul pe drumul său sau care îl poate abate temporar ori definitiv de la acest drum. Presiunea constantă și ridicată pe care părinții și școala o pun pe copil pentru ca el să exceleze la toate obiectele de studiu, iar acest lucru să se reflecte continuu în calificative și în note, nu-i dă voie copilului să-și dezvolte aptitudinile naturale, cele care îi fac foarte mare plăcere, singurele în care el ar putea vreodată atinge excelența.
Buni la toate materiile pot fi mulți copii, însă, dacă sunt foarte buni la toate materiile, părinții și educatorii ar trebui să-și pună întrebări, să aibă rezerve. Efortul pe care-l fac acei copii nu este cumva unul care îi extenuează? Care este folosul acestei excelențe multilaterale? Se poate întinde ea pe toată viața unui om, poate omul susține acest statut de excepționalitate în mod continuu? Copilul face acest efort pentru că vrea sau nu cumva pentru că este împins ori chiar condiționat să-l facă? Este el prețuit, respectat, i se spune cumva că este iubit pentru că livrează aceste rezultate extraordinare?
Sunt întrebări la care cred că trebuie să medităm cu toții, fie că suntem părinții, fie educatorii acestor copii. Onest și util ar fi să-i întrebăm și pe ei. E foarte posibil ca răspunsurile să ne surprindă. Cum e la fel de posibil ca, în timp ce se gândește la răspuns, copilul să deseneze compulsiv pe o coală, cu degete transpirate, evitând să ne susțină privirea, sau să-și frământe degetele până la trosnet. În desenul acela ori în frământarea mâinilor se află de cele mai multe ori răspunsul.
