Închide
de Alexandra Chirea, profesoară de limba franceză
S-a mai dus un an, căci noi, profii, așa numărăm anii, în ani școlari, nu calendaristici, ca voi. Apoi, ne raportăm la ani asociindu-i cu promoții, ne amintim de foști elevi care l-au avut diriginte pe X, avem în minte chipuri pe care încercăm să le asociem cu nume, încurcăm uneori litere de clase, dar o simplă voce, asemenea unei madlene proustiene, naște în noi amintiri și stări sufletești atât de vechi, dar atât de familiare.
Mi s-a întâmplat de multe ori că o simplă grimasă, un zâmbet, poate doar o privire să mă ducă înapoi cu 10 ani și să simt că trăiesc, aici și acum, acel acolo și atunci. Mi s-a întâmplat să cobor scările la metrou și să aud din spate „Bună ziua, doamnaaa, v-am recunoscut după balerini!”. Mi s-a întâmplat să mi se spună timid, neîncrezător chiar, „Nu știu dacă mai știți, am fost elevul dvs…”. Sigur că știu, iar dacă se întâmplă să uit un nume, nu uit chipul nimănui, dar, mai ales, nu uit vocile. Aș recunoaște vocile elevilor mei dintr-o mie de alte voci, din nu știu ce motiv, țin minte tonul pe care mi se vorbește, căci el îmi creează stări și emoții.
Cum trăiește un profesor sfârșitul de an școlar? Cu epuizare. Umblă vorba-n târg că profii muncesc puține ore pe zi. Și e perfect adevărat, vorbim de 4-5 ore pe zi. În acele 4-5 ore, întru în contact cu aproximativ 100-120 de copii. Toți diferiți, toți cu nevoile lor, toți cu supărările lor. Sunt atentă, în fiecare oră, la 30 de copii. Sunt atentă la ei, la emoțiile lor, mă uit la toți să văd cine are o zi proastă, că nu cumva să fac vreo greșeală și să i-o fac eu și mai proastă. Uneori, îi găsesc obosiți și încerc să nu îi obosesc și eu mai rău. Alteori, îi găsesc supărați că au luat vreo notă mică și îmi rup 5 minute să discutăm despre asta, alteori observ că un copil stă să plângă și îl sar când ii vine rândul să răspundă și nu cred că greșesc făcând asta.
Iau zeci de decizii pe loc, zi de zi, și încerc să le iau pe cele mai bune. Singura problema, atunci când lucrezi cu copiii, este că nu știi imediat dacă ai luat deciziile cele bune sau dacă ai greșit. Uneori, confirmarea că ai făcut bine poate să vină, dacă vine, peste ani. Am spus mereu că sunt profa 24/24 și că încerc să deschid, atât cât pot, minți și suflete. Sunt o dirigă care poate fi sunată la orice ora și în orice zi, așa cum sunt o profa care răspunde tuturor copiilor la mesaje.
Nu m-am supărat că primesc mesaje de la prea mulți copii, nici că am primit videouri cu “Nous vous aimons, madame!” la ore la care doamnele profesoare respectabile ar face crize de nervi că nu sunt respectate. Pentru mine, atât timp cât ii am elevi, sunt parte din viața mea și mi-i asum și in afara școlii. După ce se termină școala, primele 2 săptămâni de vacanță dorm. Atât de obosită sunt. Pentru că ultimele 2 săptămâni nu le-am dormit, am scris aproape 100 de scrisori de feedback de final, am lipit plicuri, le-am ștampilat, am ascultat pentru măriri, am încheiat medii, am numărat scutiri și am motivat absențe, am renumărat că nu ieșeau, am visat că am lăsat medii neincheiate, am mâncat bomboane cu copiii, le-am dat lecturile de vacanță celor de la uman, am strâns și am predat manualele, am dat refresh la catalogul online de 100 de ori că nu mergea, am, pur și simplu, capul calendar.
Așa trăim noi, profii, sfârșitul de an școlar. O să vă povestesc cândva cum e și cu începutul. Pe scurt, e așa cum se numește și melodia, sfârșit și început de lume. Pentru că noi, profii, trăim sfârşituri și începuturi repetate. Dar eu, una, să știți că urăsc finalurile de orice fel. Chiar dacă știu că ele nasc începuturi, nu pot să nu mă gândesc la tot ce se pierde.
În primul rând, se pierde timpul, căci el nu se va mai repetă niciodată.
