fbpx

Fii cuminte?

„Ce copil cuminte! Ești cuminte? Să fii cuminte!“ Așa am crescut noi, ăsta a fost superlativul copilăriei noastre: să fim cuminți. Dar câți dintre părinții noștri s-au gândit oare, când ne cereau să fim cuminți, când ne felicitau ori ne răsplăteau pentru că eram, că asta ne va face niște adulți nesiguri, fără inițiativă, cumplit de ușor de manipulat?

Și, pentru că am crescut cu mantra asta care ne-a intrat în subconștient, noi le cerem azi copiilor noștri să fie cuminți. Ne dăm seama imediat ce prostie am spus, dar asta nu înseamnă că n-o repetăm. E un efort susținut, un fel de reprogramare neuronală, să-ți iasă din cap cumințenia asta atât de păguboasă. Le cerem chiar și pisicilor sau câinilor din casele noastre să fie cuminți, atunci când nu ne convine ceva în comportamentul lor.

Dar ce este cumințenia până la urmă? E răspunsul conform așteptărilor noastre pe care ni-l dă copilul. Dacă el face cum i-am spus noi să facă, atunci e cuminte. Dacă nu, e obraznic. Iar „obraznic“ e doar prima etichetă, cea eufemistică, următoarele urcă o scară foarte înaltă, care poate ajunge la paroxism. Copilul devine nerecunoscător, rău, inconștient, un pericol pentru sine, generator de suferință pentru familie și multe alte „complimente“ care i se lipesc de suflet cu un adeziv invizibil, dar care-i face răni ce, poate, nu se vor vindeca nicicând. O cicatrice e un semn bun, arată că acolo nu mai curge sânge, nu mai doare. Dar cine garantează cicatricile când vine vorba despre răni sufletești? Pentru suflet nu există dezinfectante, prafuri cu antibiotice, copci sau plasturi.

Când îl înveți pe copil că e normal să spună tot ce-i trece prin cap, nu ai viață ușoară. Și, pe timp ce crește, din ce în ce mai puțin ușoară. Însă e un continuu exercițiu de admirație: îți dai seama prin ce trece ființa umană în timpul transformării ei din copil în adult. Experiența ta în sensul ăsta nu-ți ajută la mare lucru, dacă tu ai fost un copil cuminte, pentru că tu ai spart totul în tine, iar asta te-a tarat grav. Poți vedea însă la copilul tău ce zbatere continuă este să crești, cum pocnesc mugurii cu zgomot, cum ies frunzele într-o fracțiune de secundă și cum trec uneori ani până la primul fruct din pom.

Este un lucru extraordinar să poți spune ce-ți trece prin cap atunci când ești mic, e un fel de îmbrățișare continuă, o plasă de siguranță în care îți legeni inclusiv nesiguranțele. Da, ești incomod pentru toți ceilalți, părinți, prieteni, educatori, însă nu ești incomod pentru tine, iar ăsta e un câștig uriaș pentru o viață de om. Înveți că e firesc să ai gânduri și emoții contradictorii, înveți că a fi e un verb de mișcare, de mișcare continuă, chiar și-n somn.

În încă prea multe familii și-n încă prea multe școli e apreciată cumințenia copilului drept calitatea supremă, când, de fapt, e ceva care destructurează orice om, iar pentru o ulterioară restructurare, una corectă, fidelă acelui om, va fi nevoie de efort de-o viață. Mulți dintre copiii curajoși în a se exprima sunt considerați ciudați, excentrici, prost educați acasă. Sunt arătați cu degetul sau chiar pedepsiți pentru sinceritatea lor frustă, pentru că au „obrăznicia“ de a întreba, de a contrazice, de a se opune.

Necuminții sunt însă cei care întotdeauna au adus progresul omenirii, în toate domeniile. Cei care au avut curajul de a ieși din rând, de a se dezîncolona. Dar poate copilul tău nu va fi unul dintre cei care vor schimba lumea. Va fi însă un om care se va trăi pe sine deplin, care nu se va teme de viață, de schimbare, de sine. Se va prețui, va iubi, va fi prețuit și iubit, fiindcă, dacă nu te iubești și nu te prețuiești tu, n-o va face nimeni. Nu știu dacă e destul, dacă în viață e ceva destul, știu însă că este enorm, mai ales că în mentalul nostru astea sunt achiziții tinere și foarte firave. Copiii noștri le pot crește mari și, astfel, ne vor ajuta și pe noi să ieșim din cumințenia flască ce ne ține de atâtea zeci de ani pe loc. Am zis că, poate, nu va schimba lumea? Ba uite că o va schimba!