Închide
de Andrei Avram, profesor de istorie
În ultima perioadă spiritele s-au încins, pe bună dreptate, din cauza unor forme de abuz fizic și verbal îndreptate împotriva unor cadre didactice. Se pun întrebări, se caută răspunsuri, suntem anunțați că e posibilă o actualizare legislativă. Însă, de ce abia acum? Dacă până în acest moment am ignorat asemenea abuzuri, dacă acestea nu au fost mediatizate, nu înseamnă că nu au existat, ci doar că, în continuare, suntem interesați doar de formă, neinteresându-ne fondul problemei. Acoperim rugina cu o vopsea strălucitoare, care să fure ochii trecătorilor, nepăsători la ansamblul edificiului sau la starea de spirit a celor din interior. Cu alte cuvinte, suntem experți în potemkiniadă. Asemenea lui Grigori Aleksandrovici Potemkin, om de stat rus, amant și consilier al Ecaterinei a II-a, care a ordonat construirea unor case din carton pentru ca împărăteasa, privindu-le de departe, să fie convinsă de prosperitatea comunităților rurale, și noi tindem, uneori, să înfrumusețăm experiențele. Mi-am lăudat de fiecare dată elevii, indiferent de școala la care am predat, am încercat să scot în evidență performanțele acestora, am afirmat că sunt unul dintre profesorii norocoși, care au şansa să lucreze cu minți luminate.
Totul adevărat, relevant dintr-o anumită perspectivă, dar irelevant dintr-o altă perspectivă. Deoarece, câți profesori, atâtea experiențe la clasă. Câți elevi-problemă, atâtea încercări de soluționare, în funcție de personalitatea fiecărui profesor. Câți profesori-problemă, atâtea abordări din partea conducerii școlii, a părinților și a elevilor. Fiecare pe cont propriu, nimic sistematizat, nicio strategie reală de rezolvare a situaților problemă. Conflicte de tipul celor petrecute zilele trecute au mai existat și vor mai exista, atât timp cât în școli nu există un parteneriat real între profesori, elevi și părinți. O preocupare sinceră, reală pentru binele celui din jur. O conștientizare a faptului că, în acest domeniu de activitate, disfuncționalitatea unei părți afectează întregul ansamblu. Nu neapărat aici și acum. Poate mâine și dincolo, în locurile în care eu nu sunt prezent, dar cărora le aparțin. Pentru că școala ar trebui să fie o comunitate, iar rezultatele relațiilor din interiorul acestei comunități se răsfrâng, pe termen lung, asupra întregii societăți. Pentru că elevii de azi vor fi părinții de mâine, iar comportamentele și valorile pe care și le însușesc în școală le vor transmite, la rândul lor, generațiilor următoare.
Se discută foarte mult, îndreptățit, despre importanța frecventării cu bucurie, plăcere a cursurilor de către elevi. Se omite, însă, un aspect esențial. Bucuria cunoașterii este, în acest caz, imposibilă fără starea de bine a profesorilor. Schimbarea de paradigmă educațională nu se poate raporta doar la elev, ignorând profesorul. Orice studiu elementar de pedagogie discută despre procesul de predare-învățare-evaluare. La începutul și sfârșitul acestui proces se află profesorul, iar pe parcurs elevul. Cum să fie bucurie în interior, dacă elevul e înconjurat de nemulțumire și nesiguranță? Atât timp cât elevii sunt convinși că la catedră, în fața lor, se află niște „săraci”, atât timp cât niciun elev dintr-un colectiv de sute nu ia în calcul să devină profesor, lucrurile nu au cum să meargă înspre bine. Atât timp cât profesorii nu se simt în siguranță, nu se simt respectați, e imposibil ca atmosfera din sălile de clasă să fie propice desfășurării unui act educațional de calitate. Orice reformă a educației care nu vizează și redefinirea rolului profesorului, consolidarea statutului socio-profesional al acestuia este sortită eșecului pentru că nu tratează fondul problemei, ci doar forma acesteia.
