Gabi Bartic: Există două Românii, și acest lucru e valabil și în educație

de Gabi Bartic, COO Brio

Educația produce cutremure naționale de două ori pe an (la simulările examenelor naționale și la examene în sine) și, la fiecare trei ani, la publicarea rezultatelor testelor PISA. Și, de fiecare dată, titlurile sunt previzibile: peste 40% dintre copii ar pica examenul – sau au picat examenul – respectiv mai mult de 40% dintre elevii români nu înțeleg ce citesc.

Într-o țară serioasă, aceste titluri (și realitățile din spatele titlurilor) ar produce un cutremur major și s-ar lăsa cu demisia Ministrului Educației. La noi e doar un din-ce-în-ce-mai-scurt prilej de scandal mediatic. Vorbim cam 2 săptămâni pe subiect, îl disecăm, nici nu ne mai interesează vinovații pentru că, de bună seamă, vinovați suntem toți, ba mai dăm vina pe școlile cu toaleta în curte, mai dăm vina pe materie – uitând că de fapt toți copiii din acea generație au parcurs aceeași materie, apoi toată țara se întoarce la scandalurile politice și mondene cu mult mai mare succes.

În spatele acestor două săptămâni de mici cutremure de superioară indignare rămân niște ciudați care analizează cifrele mai serios: media, oricât de urât ar arăta, e o medie și are această calitate de a aplatiza asperitățile. Totuși, cifrele de la simulări, de la examenele naționale și de la testele PISA, analizate serios, spun exact adevărul pe care l-am enunțat în titlu (și a cărui referință îmi e extrem de nesuferită ca și realitatea însăși): avem două Românii. Una, cea a orașelor mari, a liceelor și școlilor „bune”, a părinților cu oarecare educație și care urmăresc parcursul școlar al copiilor și intervin imediat ce intuiesc probleme. Și această România nu are probleme la simulări, nu are nici probleme majore la testele PISA și, luată separat, stă foarte bine comparativ cu multe țări în toate clasamentele serioase.

Cealaltă Românie însă este una extrem de tristă: luată separat, ea ne arată nu numai urâtul extrem în care am ajuns să ne creștem copiii, dar și extrema neputință a tuturor decidenților politici: nu mă refer doar la miniștrii învățământului, ci mă refer la primari, la membrii Consiliilor Locale, la inspectorii școlari, la directorii de școli (voit i-am lăsat la „decidenți politici”, știu că voi provoca oarece micro-indignări și mi le asum). Această Românie, care acoperă mai bine de 60% din FIECARE GENERAȚIE școlară (cam 200.000 e un eșalon mediu) NU are acces la educație decât pe hârtie. Și uneori nici acolo.

Voi explica puțin această afirmație dură și vă voi ruga să nu ne concentrăm pe școlile cu toalete în curte (deși ele există și ele sunt niște demonstrații de neputință ale autorităților locale din acele localități). Ați văzut vreodată un director de școală pasionat de profesie care conduce o școală în ruină? Ați văzut vreun profesor dintre aceia, inspirație pentru toți ceilalți, care nu și-a creat singur, „din nimic”, instrumentele să schimbe mințile copiilor? Clădirea școlii, manualele și băncile vechi, toaletele în curte sunt, educațional vorbind, între ultimele probleme ale copiilor ce compun această a doua Românie. Ci oamenii care sunt acolo pentru a le transmite știința, oamenii care ar trebui să-i inspire și să le arate, cu tot ce fac și ce sunt, că școala îl face pe om mai bun. Și acolo această a doua Românie are o imensă problemă.

Am făcut, vara aceasta, o școală. Școala Remedială AER. Am reușit să oferim cursuri remediale pentru 2000 de copii, deși ne-am fi dorit să putem să facem asta pentru mai mulți copii. Avem, în Școala AER, proporțional statistic (deși nu ne-am propus acest lucru) cele două Românii din titlu. Nu avem nicio zi în care să nu auzim, pe mai multe voci și în diverse feluri, „wow, deci  de fapt POP să înțeleg fracții”. Sau elemente de gramatică. Sau vreun text mai complicat. Sau orice alt conținut. Sigur, la Școala AER avem premisele tehnologice minimale pentru ca actul de învățământ online să se deruleze corect. Niciunul dintre copii nu ne-a spus că școala online nu e școală, ci din contră, pare că le place să participe la fiecare curs online. Ne-au spus însă, în cor, că ar vrea ca profesorii lor să fie ca cei de la școala noastră.

Aici, la resursa umană care se ocupă de educația acestei a doua Românii e o imensă problemă: dacă nu vom reuși să aducem în fața copiilor profesori care să îi apropie pe copii de școală, vom renova școlile (așa cum se tot repetă, ca o mantră, prin PNRR) și vom avea niște ziduri noi, dar goale. Pentru că, pentru ca aceste ziduri să devină școală e nevoie de știință. Și aceasta poate veni în școli fie prin oamenii, fie prin tehnologie. Copiii celei de-a doua Românii nu au acces la oameni care să le transmită știință (fie în cadru formal – școală, fie în cadru informal – meditații) și asta îi face pierduți pentru sistemul nostru educațional. Tehnologia, școala online cu profesorii potriviți, pot suplini acest lucru, am demonstrat noi, cu cei 2000 de copii ai Școlii AER. Cum ar fi să fie acesta un pilot pentru ce ar putea fi „democratizarea accesului la orele profesorilor excepționali”? Universități mari au făcut acest pas, de ce nu ar face asta și  România, care încă mai are profesori excepționali? Din păcate însă, îi are (acum) aproape doar pentru prima Românie.