fbpx

Exersarea capacității de a spera – o „temă pentru acasă” pe care mulți profesori uită să o dea

de Corina Popa, cercetător la Asociația Spaniolă de Lingvistică Cognitivă

Aș numi-o combustibilul evoluției fiecărui om. Este singura care ne poate aduce bucuria incertitudinii. Presupune asumare demnă, capacitatea de a privi în viitor și curaj. După cum putem intui, este vorba despre speranță, o condiție esențială a menținerii sănătății noastre mentale.

Speranța nu e doar o dimensiune metafizică, ci și o emoție de rang înalt, numită, în neuroștiințe, „emoție morală ”. Speranța este atât un element emoțional, cât și unul cognitiv, un produs cerebral al strategiilor pe care le realizăm în vederea rezolvării de probleme și al așteptărilor pe care le avem, prin proiectarea noastră în viitor.

Creierul configurează o serie de structuri și de rețele neuronale, prin intermediul cărora au putut fi studiate inițial ceea ce, la nivel primar, am numi așteptări (spre exemplu, la vârstele mici, unii copii sunt obișnuiți să aștepte o recompensă pentru o acțiune/ un comportament/ un act de învățare). Odată cu dezvoltarea copilului și a funcțiilor executorii (autoreglarea comportamentului, raționamentul analitic, liberul arbitru etc.) – conjugate cu alte rețele cu caracter psiho-emoțional – se configurează ceea ce numim „un circuit al speranței”.

Un copil care nu este ajutat să descopere speranța se simte dezolat, neputincios și poate ajunge la depresie.  În absența speranței, devenim blazați, apatici și ne privăm de bucuria de a ne ipostazia ca arhitecți ai propriei noastre deveniri. Sperând, planificând, crezând în propria șansă, elevul își dezvoltă capacitatea de a privi în viitor, de a gândi strategic, de a reflecta asupra dorințelor sale. Speranța aduce cu sine optimism și maximizează șansele de reușită, pentru că are această capacitate de a-și produce obiectul (speranței) din însăși ființa ei. Elevul trebuie stimulat să se proiecteze în viitor în mod pozitiv, să aibă încredere în drumul spre visul său, să îi fie stimulată propensiunea de a aștepta „mai binele”.

Pledoaria de mai sus nu încurajează falsele iluzii. Nu trebuie să le vindem copiilor aspirații deșarte, să le manipulăm speranțele înspre intangibil. Nu trebuie să îi învățăm să acorde credit aspirației vane. Ci să creadă în capacitatea lor de a evolua, de a se autodepăși, de a explora. Să aibă încredere în șansa și în misiunea lor. Să vorbească și să scrie despre ce așteaptă, ce își doresc, ce vor să devină. Să aspire la mai bine și să lupte pentru dobândirea lui. Speranța, proiecția, visul presupun curaj, asumare, confruntarea lucidă dintre ceea ce suntem și ceea ce vrem să fim. Cu cât așteptăm mai mult, cu atât visul pare să fie mai departe de noi. Însă, cu cât e mai departe de noi, cu cât rezistăm mai bine așteptării, cu atât împlinirea lui ne bucură mai mult.

Speranța este certitudinea că niciodată nu am atins limita ultimă a capacității noastre. Că nu suntem autosuficienți, că mereu există posibilitatea de a evolua moral, social, profesional. Că, dacă visurile împlinite nu te împlinesc, este doar pentru că, prin puterea speranței, încă poți crește mereu.