Închide
Elev în clasa a XII-a la Liceul „Grigore Moisil” din Timișoara, Vlad Oros a fost medaliat, anul acesta, la olimpiadele internaționale de Fizică, Astronomie și Lingvistică. Rezultatele pe care le-a obținut i-au adus valuri de aprecieri în mediul online, dar nu s-au oprit acolo. Nici el nu se va opri, țintește să ajungă la MIT în Statele Unite ale Americii.
Nu știe dacă se va mai întoarce în România, dar sigur vrea să rămână conectat cu țara în care s-a născut, „pentru că a însemnat prea mult pentru mine ca să o dau la o parte”. Crede că România stă excelent în privința rezultatelor obținute de tinerii olimpici, însă este convins că nu asta definește succesul unei țări. Pasionat de fizică, Vlad așteaptă cu nerăbdare momentul în care va fi creată teoria gravitației cuantice, dar între timp compune și muzică.
A fost un moment destul de frumos deoarece colegii, după ce au auzit tot ce am făcut cât am fost plecat, m-au felicitat la întoarcere și m-au primit într-un mod care mi-a demonstrat că țin la mine. Cu toate că m-am întristat să știu că s-a terminat vara asta extraordinară pentru mine, cu toate evenimentele la care am fost, sunt convins că o să mai vină și altele în viitor, deci le aștept pe acelea.
Nu aș considera olimpiada de lingvistică drept una de uman. Chiar dacă lingvistica e o materie care e studiată în cadrul Facultății de Litere, la noi, modul în care e structurată olimpiada duce mai mult în partea reală decât în cea umană. Adică ce trebuie să fac acolo, în mare parte, e să încerc să deduc regulile după care funcționează o limbă sau să descifrez lucruri, ceea ce mi se pare mult mai asemănător sau mult mai apropiat de partea de matematică și logică.
Olimpiada de lingvistică este apropiată de zona științelor reale și de aceea mi-a fost ușor să particip atât la ea, cât și la cea de fizică. Iar olimpiada de astronomie și astrofizică, după cum îi spune și numele, se bazează, ca știință, pe fizică. Odată ce am ajuns să știu fizică suficient de bine, chiar să înțeleg concepte, astrofizica a venit doar ca o completare.
Fizica este probabil cea care stă la baza celorlalte. Cu fizica am început cel mai devreme și este cea pe care am studiat-o cel mai serios, cu care am avut contact încă de când eram foarte-foarte tânăr, chiar dinainte de școala primară. Țin minte că eram pasionat, citeam diverse cărți, mă uitam la diverse emisiuni ce descriau anumite fenomene. Fizica e un prieten foarte vechi.
Pe de o parte, problemele în sine, care sunt un fel de puzzle-uri de exerciții de logică. Mi se par interesante pur și simplu prin existența lor, prin ce trebuie să fac ca să deduc anumite reguli. Pe de altă parte, lingvistica în general, cu anumite caracteristici ale limbilor, cu ideile în legătură cu modul în care au evoluat popoarele, cum a afectat istoria limba și așa mai departe, mi se pare ceva interesant de studiat. Lingvistica m-a atras mai mult la olimpiadă decât ca știință, dar pot spune că am ajuns să o apreciez în egală măsură.
Mă înțeleg destul de bine cu colegii de liceu, deși sunt un om destul de introvertit. Sunt oameni cu care mă înțeleg bine, deseori ieșim în oraș, chiar dacă nu sunt persoane cu care să pot vorbi despre concepte avansate de fizică sau astronomie. Nu am mulți prieteni foarte apropiați, iar persoanele apropiate locuiesc altundeva în țară, nu neapărat în Timișoara.
Nu sunt un om unidirecțional, am interese de tot soiul. Îmi place să citesc, să ascult și să compun muzică, îmi place să cânt la pian, spre exemplu. Îmi place și să mă plimb sau să fac sport, deci am interese comune și cu alte persoane decât cele care merg la olimpiade. Olimpiadele rămân ceva special, pentru că au fost prima mea pasiune adevărată, încă din clasa a V-a – a VI-a, când am început.
Cred că sunt trei moduri principale prin care am reușit să realizez ce am făcut până acum. În primul rând, am fost foarte mult ajutat de doamna profesoară Ioana Jeflea, în școala gimnazială. Profesoară de fizică, ea m-a introdus în tot ce înseamnă olimpiadă de fizică și m-a motivat să mă dezvolt în acest domeniu, într-o perioadă în care nu aveam o idee clară despre ce voi face în viitor. M-a făcut să-mi dau seama că asta mi se potrivește cel mai bine.
În al doilea rând, m-au ajutat foarte mult părinții, mai ales la începutul liceului, când a început pandemia m-au susținut să rămân motivat. Când a fost nevoie să particip fizic la olimpiadă, m-au transportat până acolo. Am avut ocazia să merg cu ei prin diferite locuri din țară și și-au luat din timp pentru a mă ajuta atunci când era cazul.
În al treilea rând, Liceul „Grigore Moisil” m-a susținut, de asemenea, chiar dacă în mare parte pregătirea mea pentru performanță, la fizică și la lingvistică, am făcut-o singur, pentru că este sistemul de pregătire care mi se potrivește cel mai bine. Mi se pare că pot să lucrez mai eficient și pot să rețin mai multe lucruri dacă lucrez singur decât dacă lucrez cu un profesor, indiferent de domeniu sau situație. Școala m-a susținut din multe puncte de vedere și probabil acum sunt mult mai câștigat la „Grigore Moisil” decât dacă aș fi mers la o școală de performanță cum este Liceul Teoretic Internațional de Informatică din București. V-am spus că îmi place să studiez singur, iar acest lucru nu s-ar fi potrivit cu stilul de studiu de la liceul din București.
Este un hobby. Ideea de muzică mi-a plăcut, la modul general, foarte mult. O văd pur și simplu ca muzică, nu matematic. Am momente când mă folosesc de cunoștințele de fizică să înțeleg anumite armonii sau frecvența sunetului. Dar o înțeleg pur și simplu ca muzică, simt că aș avea un al șaselea simț pentru ea.
Am început să fiu pasionat de muzică înainte de a avea orice contact cu fizica. Când eram bebeluș, părinții mei au observat că îmi plăcea să ascult, să țin ritmul sau să dansez. Am început să studiez pianul la șapte ani, am participat la mai multe concursuri, dar m-am retras în clasa a VII-a din cauza unui program din ce în ce mai încărcat și a devenit un simplu hobby. Am încercat să îmi dezvolt aptitudini pentru a crea muzică din ce în ce mai bună și asta m-a ajutat să mă exprim, pentru că, fiind un om introvertit, deseori aleg să mă exprim prin muzică, nu prin cuvinte.
Este o întrebare destul de bună pe care mi-o pun și eu în momentul de față, pentru că acum câteva zile am început să aplic la universități. Prima pe lista mea este MIT din SUA, pentru că este considerată de mulți oameni ca cea mai titrată universitate din lume în domeniile fizică și matematică. Mi-ar plăcea să studiez acolo pentru acest lucru, dar și pentru faptul că voi fi obligat să trăiesc în altă țară pentru câțiva ani și consider că asta mă va face să mă dezvolt și în alte direcții. Sunt convins că mă va ajuta.
În momentul de față pare să fie o șansă destul de mare. Nu pot spune acum, în câțiva ani se pot schimba planurile din toate punctele de vedere. Am preferat mereu să mă gândesc la următorii pași și să iau mai târziu o decizie.
Este o întrebare care mi-a mai fost adresată de câteva ori. Nu știu, nu sunt în poziția în care să pot da un răspuns corect. Nu am avut ocazia și nu am simțit necesitatea să mă gândesc la asta. Cum am spus, am fost autodidact în domeniile în care am făcut performanță. Mi-e foarte greu să spun în ce mod ar trebui să susțină școala performanța. Pe mine m-a susținut, mi-a permis să absentez ca să particip la concursurile din timpul anului școlar.
Dar când discutăm despre performanță în sine, mie mi se pare că – îmi pare rău că sunt ușor subiectiv – învățământul, în general, ar trebui să se focuseze pe o educație completă, bună în toate domeniile, nu doar pe câțiva olimpici sau performanțe în domenii foarte restrânse.
Eu sunt olimpic pentru că mi-am dorit, îmi place fizica și sunt pasionat. Am obținut premii și voi continua să studiez asta pe viitor, dar nu mi se pare că succesul educației unei țări este definit doar de rezultatele obținute de elevi la olimpiade. Da, România stă excepțional din acest punct de vedere. La Olimpiada Internațională de Fizică, spre exemplu, echipa României s-a clasat pe poziția a doua la nivel internațional, doar China s-a aflat mai sus decât noi. La Olimpiada de Lingvistică, de asemenea, România s-a clasat pe locul doi.
Este o întrebare complexă. Din nou, nu cred că am o vedere clară pentru a da un răspuns complet. Cred că depinde de ei mai mult. Există persoane precum o cunoștință de-ale mele, Vlad Neacșu, care este masterand în Hong Kong și a participat pentru România la Olimpiada de Lingvistică acum câțiva ani. În momentul de față, trăind acolo, pregătește lotul României. Un asemenea contact susținut este ceva foarte de dorit. Indiferent unde ajung să trăiesc sau să studiez în următorii ani, vreau să țin legătura cu țara pentru că a însemnat prea mult pentru mine ca să o dau la o parte.
Sunt câteva descoperiri care au fost definitorii, cum ar fi „mărul lui Newton”, dar probabil le știe toată lumea. Cea mai remarcabilă cred că a fost descoperirea lui Einstein, când a format teoria relativității restrânse. A fost ceva atât de outside the box, atât de diferit de orice s-ar fi gândit oricine până în acel moment și atât de puțin intuitiv în acel moment, încât mi se pare că a fost nevoie de ceva cu adevărat genial ca să poată ajunge la o asemenea idee.
Dacă în viitor se va ajunge la o teorie a gravitației cuantice, care se caută de mai mult de 50 de ani, atunci îmi voi schimba opinia și aceea va fi cea mai mare descoperire. Abia aștept acel moment.
În prezent, direcția principală a astronomiei și a astrofizicii este un fel de încercare de a duce mai departe fizica. Probabil ați auzit de telescopul James Webb, care a fost lansat acum câteva luni. Folosindu-l, oamenii de știință speră să găsească mai multe informații ce țin de fizică, despre cum a evoluat universul până acum și despre cum va evolua. În final, poate se va ajunge la o teorie.
Când e vorba despre explorarea spațiului interstelar, din punctul meu de vedere va mai dura ceva vreme până ce orice idee de colonizare ar putea fi practică din punct de vedere financiar. Nu am nimic împotriva acestor lucruri, mai ales că sunt metode de a ne testa limitele și de a vedea ce am putea face în viitor cu tehnologia și merită cel puțin o încercare, să putem testa, să vedem ce putem face mai bine și să vedem dacă într-adevăr vom ajunge într-un punct în care aceste lucruri ne vor fi folositoare.
