Evaluarea profesorilor, în prezent, este doar o glumă proastă

evaluarea profesorilor

de Marcel Bartic, profesor de istorie

Despre evaluarea profesorilor

În prezent este doar o glumă proastă. O fișă de evaluare pe care ne dăm toți foarte bine și care nu are altă relevanță decât pentru cei care vor să se înscrie la grade și-i freacă ăia de la inspectorat cu adeverințele de calificativ.

Dacă ar fi să ne luăm după fișele de evaluare ale profesorilor din România din ultimii zece ani, Finlanda și Singapore ar părea un soi de școli de arte și meserii la fără frecvență. Din punctul ăsta de vedere, putem sta liniștiți, suntem mai mult ca perfecți.

Înainte să vă enervați sau entuziasmați în legătură cu noile criterii de evaluare din proiectele de lege ale educației, hai să vedem mai întâi ce impact ar avea. Unul devastator. Probabil o foaie în plus de printat și de completat. În rest, lucrurile vor rămâne la fel. Vom păși imperturbabil către noi culmi ale perfecțiunii, valsând elegant printre incongruențe fenomenologice, demitizări exhaustive și relațional caduce.
Nu știu ce-am spus adineauri, am rămas cu sechele după ziua poetului nepereche.

Ca evaluarea aia să aibă vreo noimă trebuie să existe niște efecte. Presupunând că am avea lista perfectă de criterii și că acoperim tot dar absolut tot din ce trebuie să facă un profesor, e apă de ploaie dacă nu există măsuri legate de motivație. În prezent, avem cel mai puțin eficient și demotivant sistem de verificare a activității cadrelor didactice. În primul rând că se face de formă. De cele mai multe ori, hai, să nu generalizez. Dar chiar și acolo unde se face pe bune, se întâmplă ce? Hai să spunem că avem un profesor foarte bun, implicat, pasionat, dedicat și vă las pe dumneavoastră să mai găsiți niște însușiri dintr-astea. I-ați dat foarte bine și mai ce?
Bravo, profesore. Te pupă mătușa Angela de la Căciulați.

Dar ce facem acolo unde sunt niște neisprăviți ajunși la catedră că nu mai erau posturi vacante la Mega Image și fac praf generații întregi cu prostia, teoriile conspirației, analfabetismul lor științific și lipsa de discernământ? Păi, mai nimica. Presupunând că evaluarea lor s-ar face serios, calificativul ăla nu înseamnă nimic dar absolut nimic dacă sunt titulari. Nimic, înțelegeți? Au fost cazuri în urma cu câțiva ani cu profesori care au agresat copii sau au luat bani de la părinți, au fost dați afară, au dat scoala în judecată și, pentru că sunt titulari, s-au întors în sala de clasă.

Deci.
Ca să aibă vreun sens evaluarea aia și presupunând că, după ce ne ciondănim vreo două luni pe criteriile alea ajungem la un compromis, ar trebui sa facem cam așa: profesorii buni, cu adevărat buni, ar trebui să primească o formă de validare și apreciere a eforturilor pe care le fac. Habar n-am ce și cum, că dacă știam eram ministru. Un bonus, o primă, o excursie la Băile Olănești, ceva, orice. Așa cum, în cazul celor care nu îndeplinesc standardele de performanță, oricare ar fi alea, să existe consecințe. Nu, nu dat afară. Din prima. Consiliere metodică, asistență din partea managerului, cursuri de formare, discuții amicale ca de la om la om, băi, ne facem dracu școala de râs, pune și tu mâna și fă treabă cu copiii ăia. Dacă nici așa nu merge, îi dai un termen. Boss, pui mâna să-ți faci treaba sau ne luăm la revedere. Nu merge nici așa?
La revedere.

Sigur, pentru asta au nevoie de modificarea sistemului de titularizare, mai multă autonomie și responsabilizare a directorilor și consiliilor de administrație, o pepinieră de profesori din care să ai pe cine alege în caz că. Pentru că acum nu avem. N-ai cu cine să îl înlocuiești. Așa că, dacă nu omori, doamne ferește, vreun copchil ceva sau nu dai foc la școală, poți sta liniștit la catedră până la adânci bătrâneți.

Și m-am urcat pe șa și v-am spus povestea mea.
Care, sigur că da, trebuie evaluată, c-așa se întâmplă în lumea reală, unde feed-back-ul se dă pe bune nu pe mângâieri tandre ale nimicului absolut, ptiu, că iar m-a luat…