Închide
Voce de părinte
de Dragoș Cojocea, tatăl unei eleve de gimnaziu
Dragi cititori!
Mă gândesc în ultima vreme, să scriu cât mai mult, pentru voi, cei care încă mai citiți, pentru noi, cei care încă mai simțim plăcerea de a avea hârtia de ziar lângă ceașcă de cafea.
Încep să cred că eu am o problemă, raportându-mă la ambient. Suntem înconjurați de prostie, de fake, de impresia că mărimea vulturului de pe tricou ne face să fim invidiați!
Nu mai există simțul penibilului! Deunăzi, ieșind la plimbare cu fetița mea de clasa a V-a, am început, ca de obicei, o discuție în care făceam schimb de cunoștințe generale. De data aceasta, discutam despre Roma antică, lecție pe care o avea la școală. O ‘duamnă’, megand în spatele nostru, m-a apostrofat, zicându-mi ” lasă domn’le copilu’ în pace, că oricum nu i <trebue> ce-i spui tu!”. Am ignorat o, că așa e politicăli korect, dar cred că nu este în regulă. Cred că ar fi trebuit să o înjur!
Îmi doresc pentru copilul meu să recite la Bac din Luceafărul, nu din Guță, eventual să fie de ajuns doar să cânte, nu să fie imperios necesar să și citească! Am ajuns efectiv la un sentiment de vomă cronică, perpetuă, înconjurat de această meningită manelizată a societățîi!
Da, vreau educație pentru copilul meu, indiferent dacă voi rămâne ultimul! Vreau toleranță, vreau înțelegere și voi fi acest exemplu!!
De aceea nu am injutat o pe ‘duamna’!
Și, dacă tot am menționat acest subiect, al ajutorului părintelui pentru copilul său, să dezvoltăm un pic…
Noi suntem o familie care trăiește decent și care poate ajuta un copil. Dar mă gândesc că sunt foarte multe familii care nu au această posibilitate. Familii ai căror copii VOR să învețe! Și care se uită neputincioase la modelele sociale contemporane apărute în fondul cinegetic românesc postrevoluționar, printre care aminitim: asistatul social de birt, refugiatul de mall sau pensionarul de 40 de ani.
Constat că dizabilitățile din certificatele emise de autorități nu reflectă altceva decât dizabilitățile celor care le emit, reprezentanți ai unui stat identic cu marea masă a celor care îi votează: un tricou Versace fake, murdar și rupt, mirosind a transpirație, dar de firmă!
Înțeleg că statul ne vrea copiii needucați și inculți, handicapați funcționali! Dar nu noi suntem statul? Nu noi suntem aceia care ar trebui să ne reprezentăm copiii? Nu noi suntem aceia care ar trebui să nu mai susținem și să promovăm nonvalorile și prostia???
Este exact momentul în care fiecare părinte să devină un Hagi al educației. Să crească! Să fie un lider nu un șef! Să renunțe la celebrul „pentru că așa zic eu”! Să plece de la propriul exemplu, renunțând la tarele înrădăcinate în mentalitatea noastră de popor tranzitat. Să arunce hârtia la coș, chiar dacă pe jos sunt alte hârtii! Arătăm mult prea mult cu degetul în curtea vecină, judecăm mult prea repede și niciodată nu vedem și partea bună a celuilalt! Pentru că ai noștri copii fac ce văd că facem, nu ce le spunem să facă!
Lipsa de viziune, de caracter, de cunoaștere, intoleranța, prostia părinților nasc bullyingul și refugierea copiilor în lumile virtuale, pentru unii singurele care îi validează!
Ca să revin la laitmotivul acestui comentariu (scuzată fie cacofonia!), și anume ‘duamna’, ar fi trebuit să o întreb cam ce crede ‘dumneaiei’ ce ii trebuie copilului?
Dar știu că aș fi fost un trist retoric într-o paradigmă fantasmagorică a unei societăți, în care cel mai puternic element de persuasiune este… biciul!
