Închide
Îl recunoști dintr-o mie. Privire ageră, siguranță de sine și voce hotărâtă. De multe ori, în clasă, în timpul orelor, este cel care pune totul sub semnul întrebării. Este elevul care caută modele, nu personalități. Este cel nemulțumit de sentințe. Definiții. Idei livrate de-a gata, asupra cărora nu a avut răgazul să zăbovească pentru a le diseca și a le scoate miezul la suprafață. Idei pe care preferă să le frământe cu propria lui minte și să le lase la dospit în creuzetul unei gândiri sceptice și interogative.
El este elevul răzvrătit.
Să recunoaștem, nu e un personaj tocmai comod pentru cei mai mulți dintre profesorii lui. Prinși în malaxorul acesta al birocrației, planificărilor, obiectivelor și iluziilor cu iz educațional numite pompos sistem de învățământ, profesorii sunt luați prin surprindere de acești copii și nu știu cum să reacționeze. Ba, de cele mai multe ori, dezvoltă o reacție negativă la astfel de comportamente și se grăbesc să le eticheteze drept impertinență. Încălcarea autorității lor în fața clasei. Revolta unor copii în fața unor dogme impuse drept adevăruri imuabile este etichetată drept inadaptare la un sistem bazat pe reguli. Sunt copii sancționați. Excluși. Blamați. Tocmai de către cei care ar fi trebuit să vadă în răzvrătirea asta a lor expresia cea mai pură a dorinței de cunoaștere. Pentru că învățarea nu se întâmplă atunci când preiei docil și necritic o informație ci, mai degrabă, atunci când îi pui la îndoială validitatea. E o situație care te forțează să cauți argumente, dovezi, să pui în mișcare un întreg mecanism de percepție a realității înconjurătoare, până când obții o concluzie personală. Nu una făcută de-a gata.
Să ne înțelegem, nu vorbim aici de elevii agresivi. Apatici. Lipsiți de motivație sau, pur și simplu, pervertiți de sistemul nostru educațional la o mediocritate călduță pentru care îi învinovățim, din nefericire, tot pe ei. E o altă discuție în ceea ce-i privește și, evident, alte strategii de lucru. Alte așteptări. Vorbesc despre copiii, adolescenții, tinerii care au curajul să-i strige sistemului în față că ei sunt altfel și că vor să fie respectați pentru asta. Efortul de a ieși din zona de confort în care ar fi putut fi apreciați, lăudați sau, pur și simplu, lăsați în pace, e admirabil și merită toată atenția unui educator. Departe de a-i ignora sau pedepsi, un profesor bun ar trebui să-și reseteze strategia didactică pentru a-i încuraja și îndruma pe acești copii. Ei reprezintă motorul schimbării în societatea de mâine. Ei vor fi cei care, la o scară mai mare, vor avea curajul să conteste, să schimbe sau să înlocuiască paradigme fundamentale ale existenței umane. Să rupă barierele unei lumi apăsate de ignoranță și conformism.
Scriu aceste rânduri având în minte câțiva tineri, care s-au făcut remarcați în ultimii ani printr-o atitudine de opoziție față de unele cutume și metehne ale învățământului românesc. Fie că au scris în mediul online despre lecții ratate și profesori dezinteresați, fie au denunțat practici disciplinare inadecvate, acești copii au avut de înfruntat un mediu ostil, marcat de monolog și autosuficiență. Exemplul elevului forțat să se tundă este emblematic pentru mentalitățile unora dintre profesorii din România, blocați într-o pedagogie care nu mai are cu nimic de-a face cu secolul în care trăim. Măcar de dragul celebrului cântec al regretatului Florian Pitiș, ar fi trebuit poate ca noi, profesorii, să-l fi susținut pe acel licean. Aș vedea, de asemenea, reacția elevilor la ideea de uniformă drept o invitație la o foarte interesantă dezbatere, cu argumente pro și contra de ambele părți. Nicidecum ca pe o impertinență sau indicator al unei libertăți prost înțelese. Faptul că elevii sunt parte a unei decizii în acest sens nu ar trebui văzut de profesori drept un atentat la autoritatea lor ci o garanție că rezultatul final va fi mai ușor de acceptat și de implementat în școli.
Absolut remarcabil mi se pare și ceea ce face Consiliul Național al Elevilor. Membrii acestuia și-au luat rolul în serios și iau atitudine într-o manieră, să recunoaștem, foarte matură în multe dintre problemele care afectează școala românească. Faptul că au reușit să obțină un Statut al elevului, care a modificat Regulamentul de Organizare și Funcționare al Învățământului Preuniversitar, este nu doar o victorie admirabilă a acestor elevi ci și un exemplu pentru noi, profesorii și părinții lor. Acești copii au reușit, invocând articole de lege și principii ale unei pedagogii moderne, să impună reașezarea relației profesor-elev pe baza unui respect care se câștigă, nu se impune. Curajul de a reacționa în chestiuni sensibile încă pentru societatea românească, cum este educația sexuală, reprezintă de asemenea un model pentru mulți dintre noi, adulții, timorați de tabuuri, frustrări sau neacceptarea alterității.
E adevărat, acești tineri sunt excepția care confirmă regula. Cei mai mulți dintre elevii noștri sunt marcați de indiferență și dezinteres față de probleme care îi afectează în mod direct. Sunt, de ce să nu o spunem, o oglindă fidelă a noastră, a părinților și profesorilor lor. Protestul, contestarea, curajul de a-și asuma un punct de vedere sunt mai degrabă fenomene izolate și nu dau, din păcate, nota generală a învățământului românesc. Noi, profesorii, încurajăm și menținem această stare de lucruri dintr-o teamă absurdă și nejustificată că ne-am pierde autoritatea. Pierdem din vedere beneficiile, pe care le-am putea avea cu toții, dacă aceste generații de elevi ar fi învățate să reacționeze, să aibă atitudine, personalitate, curaj. Îi condamnăm și pe ei, fără să ne dăm seama, la o viață de adult marcată de lașitate . Frică. Mediocritate.
Finalmente, nu pot să nu mă gândesc cum ar fi arătat România de astăzi dacă noi, adulții, am fi fost educați altfel încă de pe băncile școlii.
Am mai fi avut, oare, atâtea incertitudini cu privire la viitorul nostru ca societate?
