Închide
educația sexuală în școli
de Adina Manea, directoarea organizației Tineri pentru Tineri
În decembrie 2021 se împlinesc 20 de ani de la lansarea Programului Național de Educație pentru Sănătate în Școala Românească (PNESSR). Ceea ce ar putea fi motiv de celebrare a devenit subiect fierbinte pe agenda publică, prin unul dintre modulele tematice ale opționalului de educație pentru sănătate care se desfășoară în învățământul preuniversitar, cel legat de educația sexuală (inclusă în „sănătatea reproducerii și a familiei”).
Acest program național – PNESSR a reprezentat asumarea României în zona prevenției prin educație pentru sănătate și promovarea sănătății, Ministerul Educației asumându-și pilotarea, realizarea și implementarea unei discipline opționale (în 2004 aprobându-se prin OMEN Nr. 4496 / 11.08.2004 Programele Școlare pentru Disciplina Opțională Educație pentru Sănătate, clasele I – a XII-a) și Ministerul Sănătății fiind responsabil de Programul Naţional de Evaluare şi Promovare a Sănătăţii şi Educaţie pentru Sănătate, Subprogramul de evaluare și promovare a sănătății și educație pentru sănătate, în coordonarea Institutului Național de Sănătate Publică prin ordinul 172/2004.
Decizia politică a existat la cel mai înalt nivel, întrucât lansarea din 2001 s-a realizat „sub înaltul patronaj al Prim-Ministrului României, domnul Adrian Năstase”, sintagmă ce a fost introdusă pe antetul tuturor materialelor furnizate la evenimentul din 10 decembrie. Nivelul de reprezentare de nivel național și internațional a fost fără precedent în țara care investește în continuare extrem de puțin în prevenție (penultimul loc din Europa), fiind un semnal din partea tuturor că vor să (se) miște lucrurile.
Date la nivelul anului 1999: născuții vii (total): 220.368; născuți vii pe grupe de vârstă ale mamei: 490 (sub 15 ani); 33.365 (15-19 ani); vârsta medie la prima naștere: 23.5; vârsta medie la toate nașterile: 25.3; rata mortalității infantile la 1000 nou-născuți: 18.6; rata întreruperilor de sarcină la 1000 de femei 24.4 (15-19 ani) și 44.6 (total); cazuri noi hepatite virale: 22.386; cazuri noi sifilis: 8.286; cazuri noi HIV/ SIDA: 562, din care cale de transmitere heterosexuală 75.5%; vârsta medie la prima căsătorie: 26.5 (M); 23.3 (F)
Date la nivelul anului 2019: născuții vii (total): 203.109; născuți vii pe grupe de vârstă ale mamei: 753 (sub 15 ani); 18.180 (15-19 ani); vârsta medie la prima naștere: 27.6; vârsta medie la toate nașterile: 28.8; rata mortalității infantile la 1000 nou-născuți: 6.4; rata întreruperilor de sarcină la 1000 de femei 7.8 (15-19 ani) și 8.9 (total); cazuri noi hepatite virale: 241; cazuri noi sifilis: 639; cazuri noi HIV/ SIDA: 794, din care cale de transmitere heterosexuală 62%; vârsta medie la prima căsătorie: 31.6 (M); 28.3 (F)
Ce s-a întâmplat de am regresat în ceea ce privește sarcinile la minore – indicator complex? Rapoartele internaționale din zona de sănătate zic că procesul de reformă a fost haotic și că prevenția nu a fost o prioritate. Pe subiectul educației pentru sănătate, prin opționalul existent, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, decidenții nu doar că nu i-au mai acordat atenție, dar chiar par că evită subiectul și mai nou, unii se fac că nu îl înțeleg.
Un prim aspect, ce ține competență, se referă la terminologia de „educație sanitară” la care s-a renunțat în 2006 în legislația națională) odată cu abrogarea Legii 3/1978 și apariția Legii 95/2006 (legea sănătății publice). „Educația sanitară” este propusă în 2020 și apare în discursurile decidenților actuali ca alternativă nu numai pentru „educația pentru sănătate (și promovarea sănătății)”, dar mai ales pentru sub-domeniul „educației sexuale”.
Un alt aspect ține de clarificarea procesului prin care elevii au acces la educația sexuală, căci spațiul public, inflamat de unii politicieni, este plin de îngrijorări deja reglementate.
„Vrem să știm ce li se predă/ ce învață/ care este programa școlară!” – Programa școlară aprobată prin OMEN 4496/ 2004 este publică, pe site-ul Ministerului Educației. A fost elaborată inter-disciplinar, multi-sectorial și ținând cont de recomandările și exemplele de bună practică de la acel moment din internațional și european, dar și de nevoile/ așteptările și contextul socio-cultural din România.
„Bine, bine, dar cine predă?” – păi cine intră în școală să desfășoare activități educaționale cu elevii. Pe de o parte, personalul didactic angajat în respectiva unitate școlară, pe de altă parte, parteneri cu care unitatea școlară deține contracte/ protocoale de colaborare.
„Bine, deci cine?” – procesul de învățământ, în afară de Legea educației, planurile cadru și programele școlare, plus o serie de alte metodologii, se realizează în baza unui „Regulament-cadru de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar” care prevede totul, de la ce se întâmplă în curricular (discipline), cât și în extra-curricular și extrașcolar (inclusiv parteneriatul cu alte instituții, organizații, furnizori privați).
„Ce facem cu acordul părinților? Părinții trebuie să-și dea acordul!” sau „Părinții nu trebuie să-și dea acordul, pentru că datele statistice și studiile demonstrează că tocmai acei părinți care nu au suficiente informații pe subiect/ nu sunt dispuși să vorbească/ vor să păstreze inocența sunt cei care se opun!” – în prezent, prin acel regulament menționat mai-sus, părinții știu/ sunt informați și își dau acordul pentru ORICE se întâmplă în școală, mai ales dacă este venit din exterior (nu prin profesori).
„Vor veni ONG-urile să le predea elevilor într-o manieră ideologică!” – eh, aici permiteți-mi să râd! E râs amar și de râsu-plânsu! ONG-urile care sunt implicate în educația sexuală (termen generic) au de parcurs un drum lung până să intre în școală. Programele de formare pentru personalul didactic (cadre didactice și/sau consilieri școlari) trebuie să prezinte încredere pentru cei din învățământ. Cadrele didactice nu participă la formarea ONG-urilor așa ușor, de altfel cu greu participă la cele organizate de propriile instituții de perfecționare și formare continuă. În cazul în care organizațiile lucrează cu voluntari, educatori între egali (tot adolescenți și tineri formați în prealabil), aceștia intervin la nivelul liceal (14+), dirigintele/ profesorul care derulează opționalul stă în clasă și deține responsabilitatea pentru ce se întâmplă, iar voluntarii sunt sprijiniți, monitorizați și supervizați prin mecanisme interne ale organizațiilor. Dar, cel mai tare este că de fapt, materialele utilizate în cadrul campaniilor de informare-educare-comunicare pe teme de sănătate trebuie avizate de Ministerul Sănătății. Deci, să demonstreze că au o bază științifică corectă, din toate punctele de vedere (informații la zi, adecvate nivelului de dezvoltare, din surse verificate și credibile).
Alte îngrijorări, mult mai subtile:
„Dar nu mai bine să facă despre altceva? Despre …. (spuneți și voi, cele mai frecvente sunt: prim-ajutor, alimentație sănătoasă, prevenirea accidentelor rutiere, încurajarea către practicarea sportului de masă)” – Da, reiau, România este țara cu incidență extrem de mare în mortalitatea din cauze de boli ce pot fi prevenite și care nici nu investește în prevenție. Da, accidentele rutiere și violența sunt printre primele cauze de deces în rândul tinerilor. Da, se vede în statistici deja creșterea obezității în rândul copiilor (nu tinerilor, atenție!). Da, nu știm prim-ajutor și nici măcar igienă simplă (contextul COVID-19 a demonstrat asta din plin). Aș adăuga, că nu monitorizăm corespunzător problemele de sănătate mintală, nici pentru adolescenți, nici pentru nimeni din România și tot COVID va aduce după sine niște fenomene sociale pe care nici nu le discutăm și nici nu le previzionăm, pentru a interveni înainte și a fi pregătiți. Și să nu încep despre infrastructură (responsabilitatea statului), cum este mobilierul școlar, luminozitate și aerisirea clasei, programul elevilor, ghiozdanul… Asta pentru mainstream (pe populație generală), că dacă mergem în profunzime, a murit un copil înecat în fecale acum 2 ani!
Răspunsul, deși ar trebui să fie furnizat și asumat de decident este: opționalul de educație pentru sănătate include TOATE aceste teme și în plus. Părintele care are copilul la școală și i se propune opționalul, știe!
„Dar oare sunt profesorii pregătiți să predea așa ceva? Subiectele astea, mai ales cu sexul, sunt dificile, trebuie abordate de experți, de specialiști. Să vină psihologii, psihoterapeuții, medicii, asistentele medicale, să vină cei care au făcut școală despre sex!” – Profesorii știu să facă educație, asta e în fișa postului lor. Credeți că se implică oricine? Credeți că în România cancelaria este așa de prietenoasă și înțelegătoare cu privire la nevoile elevilor și comunității? Face cine poate din personalul didactic, unde „poate” înseamnă multe (normare, competență, sprijinul conducerii, acord din partea părinților, materiale de lucru pentru 30+ lecții). Mai mult, credeți că avem suficienți psihologi sau consilieri școlari care să se implice? Dar personal medical? Și, în plus, de ce credeți că diriginții și profesorii din școlile cu care lucrăm, că ne cheamă, ne spun „veniți cu tinerii voștri, că ce bine se înțeleg unii cu alții”? Aici ne propunem chiar și noi să facem o evaluare pe nevoile personalului didactic și ce anume îi poate motiva să se implice mai mult, căci suntem siguri că și contextul COVID-19 a adus niște schimbări. Precizez însă că educația între egali funcționează la nivelul liceal, pentru ciclurile preșcolar, primar și gimnazial, cadrul didactic este baza, că sunt alte mecanisme pe învățare.
„Dar fetele care nasc timpuriu nu sunt în școală, deci de ce în școală? Faceți în comunități, lucrați cu alte sisteme – social, biserică, sănătate comunitară!” – Facem prevenire sau facem intervenție? Minorele care nasc au multiple vulnerabilități. Ascultați medicii din unitățile de primiri urgențe din maternități cât de îngrijorați sunt de faptul că au de luat în câteva minute/ ore decizii medicale pe sarcini care nu au fost supravegheate… Și da, în mod ideal, la nivelul comunităților, indiferent de mărime, intervențiile ar trebui să fie integrate, existând mecanisme de coordonare între furnizorii de servicii. Pornind de la prevenirea prin educație (în școală) și promovarea sănătății (în comunitate), până la combinația de servicii sociale și de sănătate care să asigure protecția tuturor cetățenilor, indiferent de vârstă. Mai mult, din perspectiva Organizației Mondiale a Sănătății, adolescenții sunt grup special cu privire la accesul la educație sexuală comprehensivă și drepturi.
„Dar copiii/ adolescenții au acces liber la informație despre sex! Ei știu mai multe decât noi (adulții/ părinții) și au totul la 1 click distanță!” – Și acum intrăm în competențele digitale, prea reduse și fără spirit critic. Și fake news și multă informație trunchiată. S-a văzut, se vede. Și reiau, comportamentele preventive (de informare, educare și acțiune înainte să apară o problemă) nu se regăsesc la nivelul populației generale din România, pe niciun domeniu. De ce credeți că adolescenții ar fi mai responsabili decât adulții din jur (modele pentru ei, coștient sau nu)? Din experiența directă de lucru pe programele noastre știm că adolescenții caută informații când suspectează o infecție cu transmitere sexuală, o sarcină nedorită, deci când e deja târziu. Și mai știm că nivelul de mituri legate de sex, sexualitate și reproducere s-a reîntors la nivelul anilor ’90-2000.
Mai sunt, dar acestea sunt cele mai vizibile. Unii decidenți le-au preluat în discursurile lor. Multe dintre acestea sunt cu fracturi de logică evidente pentru cei care au competențe de gândire critică. Pentru cei care văd și înțeleg corect rolul științei în societate. Iar în ceea ce privește morala și valorile, ce valoare mai mare poate exista în afară de respectarea și practicarea drepturilor omului?
România, prin aleșii săi, votează în perioada următoare dacă își înțelege situația și nevoile cetățenilor ei, copii, tineri, adulți și a viitoarelor generații, pe un subiect ce ține de populație și dezvoltare. Educația sexuală, inclusă în educația pentru sănătate, a fost și este reglementată. Ținta noastră ca țară, așa cum ne spun multiplele rapoarte și recomandări de nivel național, european și internațional este deja accesul universal (adică pentru toți) la educație și servicii de calitate în sănătate, mai ales în cea cele care țin de sănătatea sexuală și reproductivă. Pentru că suntem în top de multă vreme pe indicatori de sănătate și sociali, în zonele de mare risc. Și dacă în reuniunile de nivel înalt la care participă decidenții pare că ne recunoaștem problemele și ne asumăm că vom face ceva, la nivel național asistăm (căci pe procesul legsilativ nu mai avem ce face) la inițiative și demersuri de regres către decretul 770/1966. Cu pași mici, bine gândiți și în lupte politice pe față sau în grupuri de influență, pare că ne îndreptăm spre țări precum Ungaria sau Polonia.
Deja am pierdut mulți tineri și familii tinere, care nu și-au mai văzut viitorul în România. Cât mai suntem ca țară dispuși să pierdem? Nu, educația sexuală și dezbaterea din această perioadă nu rezolvă asta, ci încrederea că decidenții duc țara pe un drum bun. Și acest drum bun este bazat pe date din știință, pe nevoi documentate și intervenții (politici publice) care răspund problemelor cetățenilor de orice vârstă.
Eu sper ca decizia de compromis politic la care se va ajunge în curând (căci e evident că e politic și are prea puțină legătură cu știința, sau cu reglementările și acordurile asumate la nivel național) să fie spre Europa civilizată și incluzivă. Și că interesul pentru educația sexuală, parte a educației pentru sănătate și a beneficiilor pe care aceasta le aduce în societate să rămână și să se transpună în mod adecvat în documentele programatice de nivel național pe care România le va dezvolta și implementa pentru perioada 2021-2027, așa cum și-a asumat deja.
Și da, îmi mai doresc ca decembrie 2021 să fie lună de celebrare pentru cei 20 de ani de la lansarea Programului Național de Educație pentru Sănătate în Școala Românească. În care executivul să se uite cu onestitate la ce s-a întâmplat, ce a funcționat, ce nu și de ce și să propună măsuri concrete prin care să se asigure de accesul elevilor și comunităților la cel mai mare și stabil program educațional de formare a comportamentelor preventive.
Adina Manea este din 2007 directoarea organizației Tineri pentru Tineri, ONG care de peste 20 de ani se implică în mod activ în elaborarea, dezvoltarea și implementarea programelor de creștere a accesului adolescenților și tinerilor la educație și servicii de calitate în sănătate sexuală și reproductivă, realizate într-o manieră bazată pe știință și pe drepturile omului, cu participarea tinerilor. Din 1998, primul an de studenție la Facultatea de Psihologie – UITM, a devenit voluntar (educator) în cadrul organizației pe care acum o conduce, crescând și fiind continuu preocupată de modalitățile prin care aceste programe pot contribui în mod real la creșterea calității vieții adolescenților și tinerilor români.
