Închide
de Gabi Bartic, CEO Brio
Scopul unui sistem de educație este, voi enunța evidența, să educe. Să educe elevii și să-i ajute să ajungă indivizi funcționali ai societății. Aș forța probabil mult dacă aș spune că rostul educației este să ajute pe fiecare dintre beneficiarii sistemului să ajungă cea mai bună versiune a sa, cu o investiție optimă de resurse și de energie.
Despre cum face acest lucru sistemul românesc de educație pentru elevii români vorbesc rezultatele sale: not great, not terrible (nu foarte bine, nu foarte prost, pentru cei care suportă puțin importurile) – dar păstrând proporțiile, aș îndrăzni să sugerez referința din filmul „Cernobîl”. (https://youtu.be/ocBVLMHK6c8). Aș fi tentată să merg cu paralela până mai departe: în fimul despre care vorbim, starea putea fi astfel descrisă DOAR pentru că nu exista aparatură pentru a măsura dezastrul, constatat apoi la magnitudinea reală cu măsurătorile corecte.
De dragul continuității, voi încerca să deconstruiesc puțin expresia pe care am asociat-o sistemului de educație românesc din 2022: suntem țara cu cele mai multe medalii la olimpiade internaționale, dar cu aproape cel mai mare procent de analfabetism funcțional (avem date rezultate dintr-un research național extrem de amplu, dar nu am niciun dubiu că rezultatele următorului val al PISA vor confirma această tristă realitate). În medie, am putea spune, stăm bine. Dar, când în zona de analfabetism funcțional e atât de mare (peste 45%), nici nu mai contează cu ce balansăm acest procent ca să rezulte o medie „nici așa, nici așa”. Avem aproape de jumătate dintre copiii de 15 ani care nu înțeleg și nu pot opera cu ce citesc. Not great, not terrible, dar doar dacă nu ne gândim la copii, ci la statistici. Altfel, putem spune așa: avem un copil din Roșiorii de Vede de clasa a 5-a care nu știe să citească, silabisește la texte simple și nu poate rezolva ecuații simple. Și avem un copil la Sava care a luat 5 medalii la Olimpiadele Naționale din ultimii ani. În medie, suntem bine. Dar copilul din Roșiori nu va putea vrodată să performeze într-un job de dificultate medie. Iar cel de la Sava va pleca, cel mai probabil, din țară.
Suntem, ca nație, convinși că școala nu-i ajută pe copiii noștri la mai nimic. Dar asta nu ne oprește să le cerem note mari, coronițe, medii de 10, să fie primii-în-clasă, ba chiar primii-pe-școală sau pe-județ. Dacă nu cerem prea mult, pe galaxie. Vrem copii fericiți și liberi și crescuți fără constrângeri, dar care să știe să explice mătușilor curioase, la o masă în familie, fisiunea nucleară pe-ndelete. Cu exemple. Știm că până și pentru deprinderea mersului biped copilul a avut nevoie de sute de cicluri trial-and-error, reprize interminabile de plâns și frustrare, căzături, lovituri și vânătăi, dar am vrea ca ecuațiile să le fie atât de lesne accesibile cât să fie nevoie de exact 2 repetiții și gata. Punem presiune pe rezultat bun, nu pe parcurs și nicidecum pe cunoștințe. „Încă o zi în care nu mi-a trebuit Teorema lui Pitagora” e o glumă la care râdem de fiecare dată. Dar totuși ar fi bine ca al nostru să fie primul cu 0 efort. Să fie dat nației române să dea primul savant vesel, cu viață personală excepțională și cu familie împlinită care rezolvă cine-știe-ce dilemă nerezolvată în timp ce e la orele de pian și balet la care încă merge, vesel, de pe vremea când se revolta, alături de părinții săi de prea-multe teme și prea multă materie la școală. Not great, not terrible, dar al nostru ar fi bine să fie the greatest (pentru cei doi paznici ai Limbii Române, cel mai cel).
Am inventat, tot noi, acest popor excepțional și imposibil de măsurat cu vreunul dintre instrumentele utilizate de alte nații, un alt fel de a cere reformele: ne dorim schimbări radicale și conducători reformiști care să ducă la bun sfârșit cele mai îndrăznețe proiecte care vor revoluționa, din temelii, orice sistem. Dar ne dorim, pentru aceste reforme, consens. Un gen de emulație colectivă am vrea. Am vrea ca tot poporul, de la cel mai mic până la cel mai mare să accepte și să fie vesel ambasador al reformei. Inutil să întreb unde ar fi drepturile femeilor și dreptul meu de, iată, a scrie pe un site, dacă s-ar fi pretins consens în adoptarea dreptului femeii la vot. Sau la liberă exprimare. Sau dacă pentru eliberarea sclavilor ar fi fost nevoie de consens. Schimbările radicale cu consens popular ar fi un alt concept pe care l-am putea patenta în patria noastră cu neputință de prins în statistici. Nu se obține consens, asta știm. Așa că e ok cu ceva ce să nu miște prea tare sistemul. Not great, not terrible.
Miracolul Europei și rușinea Europei, ambele afirmații sunt la fel de reale dacă ne referim la națiunea română în toate aspectele, deci și în educație. Doar că ajungem din nou la gluma cu media „când stai cu un picior pe o plită încinsă și cu unul pe un cub de gheață, în medie ți-e bine”. Din nefericire în țară vom rămâne cu jumătatea înghețată și ne va fi din ce în ce mai greu să ne amintim când anume ne-a fost și cald. Pentru că, ocupați cu contemplarea super-performanțelor celor 5% excepționali ai națiunii de la care deja ne-am luat adio ca țară, ne-am petrecut prea puțină vreme lucrând cu fiecare dintre copiii de pe iceberg pentru ca aceștia să ajungă într-o zonă în care nu doar lor, ci și nouă să ne fie mai bine. Dar vom suspina, mereu, că ne pleacă valorile.
Dragă educație, valorile pleacă pentru că s-au săturat de „not great, not terrible”. Și că s-au plictisit să aștepte ca să crească o țară pentru ca ei, vârfurile, să nu mai fie subiect de Breaking News sau de tratament ca la zoo, ci să fie corect valorizați și înconjurați de oameni aproape ca ei.
