Educația e în primul rând o întrecere cu tine însuți, nu un campionat național

de Adrian Hatos, senator PNL, sociolog

Am susținut de la început propunerea Ministerului Educației, inclusă în actuala Lege a Învățământului Preuniversitar, de a aloca bursele de merit elevilor din gimnaziu, liceu și profesională care sunt între primii 30% din elevii din fiecare clasă în ordinea descrescătoare a mediilor generale din anul anterior. Propunerea ministerului s-a lovit de un cor de critici care au venit cu diverse contraargumente precum că este inadmisibil ca cineva cu media 7 să ia bursă de merit în timp ce în altă clasă cineva cu 9,75 să nu ia, că se încurajează mediocritatea (am reținut din intervenția Avocatului Poporului care s-a autosesizat în mod surprinzător pe această speță), că bursele de merit trebuiau lăsate cum sunt și intervenit asupra burselor sociale șamd. 

Pentru că la dezbaterea publică online de ieri 31 august nu am avut timp să îmi expun toate argumentele în favoarea propunerii ministerului o fac aici.

Mai întâi arăt că ideea de medie-prag (actualul 9,5) produce distorsionare în evaluare generând o distribuție aberantă a rezultatelor școlare. În partea a doua a editorialului arăt că aceeași notă nu reprezintă cu necesitate aceeași combinație de efort și talent, și că, în funcție de condiții, cineva cu media 7 poate fi mai talentat și mai destoinic decât cineva cu media 9. În cele din urmă, concluzionez că este periculoasă alocarea recompenselor și recunoașterii în educație pe modelul unui fel de campionat național, pentru că astfel sunt demotivați o mare parte dintre cei harnici și talentați care știu că, datorită condițiilor vitrege, nu vor putea ajunge la premii și că, în general ar trebui să luăm în serios dezideratul ca prin politicile educaționale să sprijinim tinerii țării își realizeze cât mai bine potențialul. 

Efectul pervers al pragului

44%, 15% și 24%  sunt cifre care descriu realitatea învățământului românesc. Într-o țară cu 44% copii de 15 ani analfabeți funcționali și 15% rată de părăsire timpurie a școlii, peste 24% din copiii din gimnazii, licee și profesionale au avut anul trecut medii generale de cel puțin 9,50, fiind beneficiari de bursă de merit. 

Evident că ceva nu e în regulă cu această polarizare extremă a rezultatelor – din testele PISA știm că ponderea elevilor de 15 ani care au performanțe de vârf la testele de competență este mult mai mică (între 1-3% dintre elevii din România, în funcție de domeniul de testare).  

Distribuția rezultatelor școlare menționată mai sus este clar și în mod pervers influențată de procedura de alocare a burselor. În general, stabilirea unui anumit prag peste care se distribuie recompense are un efect inflaționist asupra indicatorului folosit pentru prag însuși. De fapt, evaluarea școlară este permanent supusă unor astfel de influențe iar cei care folosesc notele pentru a lua decizii privind elevul trebuie să fie conștienți că aceste note nu sunt rezultatul unor aprecieri infailibile ci sunt pasibile de a fi influențate, în feluri irelevante pentru meritul individual al elevului, în fel și chip. Un exemplu binecunoscut și discutat la vremea lui în acest sens este cel al mediilor elevilor de gimnaziu din mediul rural care, în perioada în care aceste medii erau utilizate pentru a stabili media generală de admitere în clasa a 9-a, suferiseră la rândul lor de o creștere artificială cu un ordin de mărime impresionant. 

Media generală, indicator al meritului?

Dar pentru că vorbim de burse de merit, nu de burse sociale și nici de cele de performanță, cred că e necesar să discutăm și conceptul de merit pentru a stabili ce anume trebuie recompensat prin astfel de stimulente materiale. Într-o definiție simplă, meritul unui individ este stabilit pe baza aprecierii unor rezultate determinate de efortul și înzestrarea (talent) lui. Bursa fiind individuală, se subînțelege că ne referim la merit individual. Sunt notele sau mediile generale,  sau chiar rezultatele la teste, indicatori corecți sau măcar de luat în seamă al efortului și înzestrării unui elev? Cu alte cuvinte, cât din notă este, de fapt, determinat strict de talentul și străduința elevului, astfel încât acesta să merite laudele sau sancțiunea? Aici răspunsul este unul nuanțat: 

• Este binecunoscut faptul că notele date de profesori la clasă au un nivel scăzut de consistență. În limbaj comun această constatare se regăsește în formula „notele sunt subiective”. Chiar și la examinări cu mare miză (bacalaureat, evaluare națională) avem probleme serioase de încredere în ceea ce privește evaluarea umană, vedeți numărul și rezultatele contestațiilor, de ce ar fi mai bine cu notele la clasă?
• Nenumărate studii au arătat că rezultatele școlare, inclusiv cele la marile teste organizate de OECD, sunt determinate în mare măsură de caracteristicile socio-economice și culturale ale mediului din care provine elevul. 3 ore de învățat într-o magherniță aglomerată nu pot fi echivalate cu 3 ore de studiu într-o cameră personală liniștită și nici cu 3 ore de pregătire sub supravegherea unui meditator. Oricât am încerca să evităm subiectul inegalităților de șanse, este imposibil să negăm că la aptitudini și muncă egale rezultatele elevilor sunt dureros de inegale fiind determinate în mare măsură de accesul la alte resurse. 
• Inegalitatea de resurse nu se rezumă doar la cele cu care copilul vine de acasă. Acestea tind să fie corelate cu inegalități de resurse între școli, localități și chiar și regiuni. Copiii din familii cu venituri peste medie se întâmplă să fie mai degrabă concentrați în școli și chiar clase denumite popular „de top”, unde întâlnesc profesori mai bine calificați și motivați dar și dotări mai bune decât în alte școli. (Să fie clar, vorbesc despre o realitate statistică). În opoziție, copiii din medii defavorizate nu doar că învață acasă în condiții improprii, fără acces la suport și modele semnificative, informație și chiar la rechizite, dar la școală dau de un număr mai mare de suplinitori sau de profesori necalificați, de cazuri de bullying sau de alte situații care numai favorabile învățării nu sunt. 

Așadar, este limpede că, cu cât condițiile de acasă și din școală sunt mai proaste cu atât efortul pe care un elev trebuie să îl depună pentru a ajunge la același rezultat este mai mare. Și tot așa, este clar că, din punctul de vedere al efortului și al talentului investite, o medie de 8 de la un colegiu de renume dintr-o capitală de județ nu poate fi echivalată cu o medie de 8 de la un liceu tehnologic dintr-un oraș de periferie în care rata de promovare la bacalaureat este sub 50%. Chiar fiind ipotetic cazul, ne e ușor să stabilim că, de cele mai multe ori, elevii aflați în cea de-a doua situație sunt mult mai merituoși decât cei din prima situație (un elev cu media 8 la un colegiu de prestigiu este de obicei chiar printre codași). Din punctul de vedere al echității, distincția de merit i se cuvine celui care și-a depășit condiția sau măcar și-a respectat-o, nu poate fi a celui care  subperformează în condiții foarte bune. 

Bursa de merit recompensează și încurajează efortul și talentul individual, nu e politică socială

Unul din contraargumentele invocate sau insinuate în dezbaterea publică organizată pe această temă de Ministerul Educației joi 31 august a fost acela că problema pe care o indicăm atunci când cerem renunțarea la un prag universal pentru stabilirea beneficiarilor burselor de merit este subiect de intervenție socială și că soluția ar fi creșterea numărului de beneficiari de bursă socială și a valorii bursei sociale.

Fără a nega necesitatea îmbunătățirii mecanismelor de intervenție și sprijin pentru copiii din categorii dezavantajate, în scopul evitării situațiilor de eșec și abandon, este limpede că oponenții ideii ministerului ratează cu totul substanța ideii de merit. Bursa de merit recompensează efortul și talentul materializate în rezultat. Ca atare, nu este nici o recunoaștere a unor performanțe excepționale, sarcină care revine burselor de performanță (ironic este că, deși la o scală de la 4 la 10, medii de peste 9,5 ar trebui să fie excepționale, iată că un sfert din elevii țării par a fi excepționali), dar nici un mecanism de suport pentru copiii din medii dezavantajate, ci o modalitate prin care statul recunoaște și recompensează talentul și efortul individual și, astfel, le încurajează. Prin lege, bursele sociale nu sunt legate de rezultate școlare. Or, nu doar îmbunătățirea participării școlare și combaterea abandonului sunt obiective de politică publică, dar și obținerea unor rezultate care să ne scoată din marasmul generațiilor de absolvenți cu competențe îndoielnice. Doar intervenția socială nu va aduce cine știe ce contribuție la acest deziderat. 

Ajungând la aceste argumente, se întrezărește din nou necesitatea modificării actualului mecanism de alocare a burselor de merit care, cum am văzut, transmite semnale cum că meritul se concentrează în câteva școli și clase în timp ce în anumite localități, școli sau clase, atingerea pragului de 9,5 sunt cu adevărat excepționale. 

Zeci de mii de copii înscriși la școli despre care nimeni nu spune că sunt de top, se încăpățânează zi de zi, an de an, să învețe bine, de multe ori în ciuda unor condiții neprielnice, pentru a obține rezultate bune, pentru că le place sau pentru a-și face mândri părinții, dar nu află niciodată în mod oficial că sunt, de fapt merituoși. Așa cum am mai spus, în multe locuri o medie de 9, un premiu sau o mențiune școlară sunt rezultatul unei munci adeseori eroice, și a unei tenacități excepționale în fața unor adversități de toate felurile față de care mulți alții capitulează. Deși e rezultatul unui efort excepțional, comparația cu școlile în care cel cu 9,75 este de abia al 24-lea din clasă, este descurajantă și nici nu ar trebuie făcută, fiind de-a dreptul imorală. Elevul din mediul rural, din școala de cartier sau de la învățământul tehnologic nu concurează cu olimpicul de la Sfântu Sava, așa cum în general elevii nu merg la școală ca la o olimpiadă sau cine știe ce campionat, ci se luptă cu obstacolele pe care viața i le-a întins, pentru a le depăși și pentru a-și putea realiza cât mai bine potențialul. 

Iar realizarea  la maximum a potențialului fiecărui elev trebuie să fie obiectivul nostru fundamental de politică educațională. Dacă vom încuraja în continuare perspectiva de olimpiadă națională asupra educației – în care felicităm încontinuu „vârfurile” dar uităm să îi încurajăm pe cei care obțin rezultate bune autodepășindu-se (și denumind această situație, în mod iresponsabil, „mediocritate”) – nu vom face altceva decât să contribuim la lipsa de motivație și angajament a unei bune părți a populației școlare ale cărei eforturi și merite sunt efectiv ignorate de decidentul politic. 

În concluzie, fără pretenția de a fi epuizat toată dezbaterea pe subiectul burselor de merit, reies din ideile de mai sus trei concluzii care susțin în principiu propunerea Ministerului Educației din discutata metodologie de alocare a burselor învățământul preuniversitar: 

1) Orice prag va distorsiona procesul de notare. 

2) Oricât de scandalos pare, poate fi corect ca elevi cu aceleași note să beneficieze de tratament diferit, tocmai pentru că învață în condiții diferite, iar condițiile în care învață determină în mare măsură rezultatele. În aceste condiții, regula alocării burselor de merit celor mai buni x% din clasă este aproape inevitabilă. De ce 30%, de ce nu 40%, este altă discuție; 

3) Admițând că dorim să încurajăm pe fiecare tânăr să își realizeze la maximum potențialul, recompensând efortul și talentul individual, este logic că trebuie să evităm să îi implicăm pe copiii înzestrați și sârguincioși în competiții irelevante și incorecte, imposibil de câștigat, cale garantată către eșec școlar prin frustrare și demotivare.