Închide
Educația – de la psiholog la catedrală?
Cu certitudine, după ministeriatul Daniel David, dacă e vorba de Educație în România, vremea cuvintelor mari și a speranțelor la numirea unui nou ministru a trecut. Spun aceasta, pentru că, este acum evident pentru toată lumea că dacă nici ministrul care s-a bucurat la învestirea în funcție de cea mai mare simpatie și popularitate la noi după 1989 nu a reușit să-și pună în aplicare programul de reformă, Educația fiind învinsă de criza bugetară și de limitările legii Bolojan, bugetul nostru național de entuziasm pedagogic și de speranță cu referire la Educație este aproape epuizat.
Altfel spus, Educația, mereu hărțuită și umilită, bolnavă de atâtea pretinse reforme ce au culminat cu mult trâmbițatul proiect prezidențial ”România educată”, a ajuns cu un an în urmă, la psiholog. Cu speranța că un psiholog cu experiență clinică poate revigora un minister vlăguit de rutina neputinței și ineficienței. Experimentul și rezultatele le-am văzut și le trăim în continuare. Criza bugetară și măsurile de austeritate au adâncit prăpastia dintre guvern, minister și slujitorii Educației. La firul ierbii educaționale optimismul social și pedagogic stă astăzi în România pe un butoi cu pulbere. Și pe o adâncire a crizei generale cu care se confruntă acum, după o lungă vacantare a fotoliului de ministru al Eduacției, noul ministru Mihai Dimian.
Domnul ministru și-a început mandatul cu un elogiu adus învățământului românesc care l-a format și i-a dat o șansă pentru a se realiza în viață: ”Trebuie să spun că provin dintr-o familie săracă, iar șansa mea în viață a fost educația. Mai mult decât atât, dacă am avut succes în Franța, în Germania, în Statele Unite, l-am avut datorită educației primite în România, datorită profesorilor care s-au dedicat școlii” și cu o declarație de dragoste pentru Eduacție și pentru Profesori: ”Din acest motiv, respect și iubesc educația, respect și iubesc profesorii dedicați elevilor și studenților lor. Din acest motiv am revenit în România și din acest motiv mă aflu astăzi aici. Pentru cât timp, vom vedea. Dar cu siguranță în fiecare zi în care mă aflu aici voi încerca să contribui la dezvoltarea educației și cercetării, în condițiile date.” (s.n, M.Bertea)
Sintagma subliniată de noi (”în condițiile date”) a trecut neobservată de către comentatorii și de către presa dedicată noului ministru, deși, după părerea noastră, în această sintagmă stă de fapt întregul program asumat de noul ministru. Presa și mass-media, în general, au preferat să preia mai degrabă pildele și metaforele – pilda zidarului, a ziditorului de catedrale:
” … era un călător care întâlnește de-a lungul drumului său trei zidari. Îl întreabă pe primul ce făcea acolo. Și spune că e o muncă foarte grea: pun cărămidă peste cărămidă, trebuie să car toate aceste cărămizi, afară este frig și este foarte greu. Merge mai departe, întâlnește un alt zidar și îl întreabă ce face acolo. Și spune: eu construiesc un zid, sunt plătit cu un salariu îndeajuns cât să-mi întrețin familia și sunt liber. A mers mai departe, a întâlnit în al treilea zidar, a întrebat: dumneavoastră ce faceți aici? Și a răspuns că el construiește o catedrală”. Pentru a continua: ”Știu că este relevant pentru acest moment să ne gândim la rolul pe care fiecare dintre noi îl avem, la cărămizile pe care fiecare dintre noi le punem la această catedrală a educației românești, indiferent de locul unde ne aflăm, fie că ne aflăm în zona rurală, fie că ne aflăm în zona urbană, fie că ne aflăm în învățământul preuniversar, fie că ne aflăm la universitar.” Frumoasă metafora Educației ca o catedrală a neamului. Numai că, o recunoaște chiar dacă nu o spune direct noul ministru, în condițiile date, catedralele rămân doar visuri. Realitatea e alta, una cu zidurile ”catedralei” învățământului românesc în pericol să se dărâme, cu ”zidarii” (a se citi profesorii, studenții) pregătiți de grevă generală, cu prelungirea și accentuarea crizei din țară, agravată acum și de consecințele războiului dintre Israel/SUA și Iran. Clopotele bat a amenințare inclusiv pentru Educație.
În aceste condiții ”date”, pilda zidarului de catedrale cred că ar fi potrivit a fi înlocuită cu pilda bătrânului înțelept și a omului chibzuit din povestea arabă despre cea de-a optsprezecea cămilă.
Iată povestea:
”Într-un sat din deșertul vechii Arabii, trăia un om ce avea şaptesprezece cămile. Aceasta era toată averea sa. Când a murit, a lăsat în urmă trei fii. În testamentul său a scris că proprietatea sa ar trebui să fie împărţită după cum urmează: jumătate din cămile să le ia fiul său cel mare, o treime fiul mijlociu şi a noua parte fiul său cel mai mic.
Fiii lui au fost zile întregi într-o mare încurcătură, întrebând-se fără răspuns cum să împartă 17 cămile în jumătate, în o treime şi în a noua parte, după cerințele testamentului tatălului lor, fără să le sacrifice, deoarece era evident că acestea erau mult mai valoroase vii și întregi decât sacrificate și împărțite. Și, în timp ce se chinuiau ei să găsească răspunsul, se întâmplă ca pe acolo să treacă un bătrân cu cămila sa bătută și ea de vremuri și de neajunsurile deșertului.
Oprindu-se din drum să le ceară apă, fiul cel mic îi povesti bătrânului călător necazul lor și îl rugă să-i ajute.
– Nici o problemă! a rostit bătrânul înţelept, vă dau eu cămila mea și astfel veți putea rezolva moștenirea voastră.
Feciorii se uitară la el cu mirare, neînțelegând ce vrea să spună acesta. Atunci, bătrânul așeză cămila lui lângă cele 17 cămile moștenite de cei trei feciori și îi întrebă zâmbind:
– Câte cămile aveti acum?
– Optsprezece cămile, au spus ei într-un glas.
– Bine, a răspuns bătrânul călător. Acum să procedăm la împărțirea lor, după scrie în testamentul tatălui vostru!
Și îi îndemnă să numere jumătate, adică 9 cămile, partea de moșenire a fiului cel mare. Uitându-se la fiul cel mare a zis:
– Partea ta este de jumătate din numărul totalul de cămile – adică jumătatea lui 18 este 9 cămile. Ia-ti partea ta de moștenire!
Feciorul cel mare se supuse, rămând încă total nedumerit. Apoi bătrânul arătă spre fiul mijlociu și cămilele rămase și spuse:
– Au ramas 9 cămile. Partea ta este de o treime din totalul cămilelor – o treime din optsprezece ar fi şase camile. Ia-ți cele 6 cămile și du-te unde dorești.
Apoi, uitându-se spre fiul cel mic îi spuse:
– Au mai ramas trei cămile. Moștenirea ta este a noua parte din totalul cămilelor (18 : 9), adică 2 cămile. Acum poți lua și tu partea ce-ți revine conform testamentului părintelui vostru, iar eu îmi pot lua cămila înapoi.
În marea mirare și în mulțumirea și recunoștința celor trei fii, bătrânul înțelept și-a luat rămas bun și, îndemnându-și cu blândețe cămila sa, și-a continuat drumul”.
Povestea aceasta ni se pare o excelentă metaforă și o superbă alegorie a omului cu vocație, a Dascălului, pentru că bătrânul înțelept cu cămila lui le-a oferit o lecție grozavă de viață și de rezolvare de probleme celor trei feciori aflați în impas. Aflați ”în condițiile date” cum ar spune noul nostru ministru al Educației.
Întrebarea este dacă în viitorul apropiat bătrânul nostru înțelept cu cămila sa va trece și pe la Ministerul Educației și Cercetării și poate și pe la Guvern.
Pentru că, puținul pe care-l avem trebuie repartizat și valorificat cu chibzuință.
Și, mai presus de toate, trebuie restabilită pacea și armonia între cei trei ”feciori” ai povestii care în realitatea actuală românească înseamnă: guvern, minister, comunitatea educațională.
Prof. dr. Mircea Bertea
Expert in educație
Membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare (CIRET)Paris
Președinte al Asociației Naționale a Colegiilor și Liceelor Pedagogice din România