După discursul Ilincăi. Disconfortul care lipsește din discuția despre școală

Două întrebări pentru domnul.ministru, după discursul Ilincă

de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Buzău

Discursul Ilincăi din fața ministrului Educației poate fi atacat din multe direcții.: că a fost prea teatral, că era prea bine construit pentru un copil de clasa a V-a, că părea învățat pe de rost, că reproducea clișeele clasice despre școală: elevii nu se regăsesc în ceea ce învață, sunt sufocați de teme, nu sunt ascultați, profesorii nu îi înțeleg.

Poate că discursul chiar a fost pregătit, poate că unele formulări nu îi aparțineau integral. Dar, sincer, asta schimbă cu adevărat esența problemei?

Pentru că ar trebui să ne gândim la autenticitatea problemelor pe care le exprimă.

Iar aici începe adevărata discuție.

Ilinca a reproșat sistemului că funcționează mai ales prin interdicții. „Nu aveți voie cu telefoanele”, „nu folosiți inteligența artificială”, „nu faceți asta”. Dar aproape niciodată nu vine și explicația: cum folosim tehnologia în avantajul nostru? Cum transformăm ceva perceput drept pericol într-un instrument util?

Nu poți cere unui copil să trăiască într-o lume digitală și, în același timp, să tratezi tehnologia doar ca pe un dușman. Telefonul există. Inteligența artificială există. Internetul există. Rolul școlii nu este doar să interzică, ci și să educe.

La fel și în cazul lecturilor obligatorii. Dacă într-adevăr o profesoară a cerut 27 de cărți într-un an școlar, întrebarea nu este dacă elevii sunt leneși. Întrebarea este dacă scopul lecturii a mai fost înțeles. Rolul profesorului nu ar trebui să fie bifarea unui număr impresionant de titluri, ci transformarea cititului din obligație în plăcere.

Poate că 10 cărți citite cu sens ar valora mai mult decât 27 parcurse în grabă, din frică sau pentru notă.

Și mai există ceva ce a spus copilul acela și care a deranjat poate cel mai tare: faptul că elevii nu sunt ascultați.

Aici nu mai vorbim despre programe școlare. Vorbim despre noi.

Pentru că, dacă suntem sinceri, fiecare dintre noi poate găsi în memorie un moment în care nu a ascultat cu adevărat un copil. Un profesor care a grăbit o explicație, un părinte care a minimalizat o problemă, un adult care a decis că „știe el mai bine”.

Cred că mulți profesori onești ar avea puterea să recunoască asta. Eu sigur pot, am făcut-o si nu cred că doar o dată. Pentru că nu suntem perfecți și nu e o rușine să recunoaștem asta. Și tocmai această recunoaștere este începutul oricărei schimbări reale.

De aceea imaginea ministrului butonând telefonul în timp ce un copil vorbea despre nevoia de a fi ascultat a devenit atât de puternică. Nu pentru că un om s-a uitat câteva secunde într-un ecran — toți facem asta, ci pentru că scena a devenit simbolică.

Copilul vorbea despre neatenția adulților exact în momentul în care un adult important părea absent.

Poate ministrul avea într-adevăr o problemă urgentă, poate chiar primea informații importante. Dar uneori funcțiile publice vin și cu obligația simbolurilor. Iar un ministru al Educației nu reprezintă doar un om ocupat, reprezintă felul în care sistemul își privește elevii.

L-aș întreba pe domnul ministru cât de des are ocazia să vorbească sincer cu un copil despre educație. Și l-aș mai întreba ceva: cum i s-ar părea ca un subaltern să stea pe telefon în timp ce el îi explică o sarcină importantă?

Poate răspunsul ar fi incomod.

Dar poate exact disconfortul acesta lipsește de prea mult timp din discuția despre școală.

Pentru că problema sistemului educațional nu este că este criticat prin clișee. Problema este că unele dintre acele clișee conțin un sâmbure de adevăr. Nu știm în ce proporție. Asta ar trebui studiat serios, nu negat reflex.

E mai simplu să spunem că problema este la alții, la elevi, la părinți, la generația TikTok, la societate.

Mai greu este să ne întrebăm dacă și noi am făcut, măcar uneori, exact lucrurile reproșate de copilul acela: dacă am ignorat, dacă am grăbit, dacă am umilit, dacă am transformat învățarea într-o obligație fără sens, dacă am ascultat doar ca să răspundem, nu ca să înțelegem.

Abia după ce avem curajul să recunoaștem asta putem începe, cu adevărat, să îndreptăm ceva.