fbpx

După ce am luat primul salariu de profesor, mi-am spus că nu o sa fac niciodată educație pentru bani

salariu de profesor

de Marcel Bartic, director Liceul Teoretic Little London
Demult…
Tare demult…
Da’ demult rău…
Tot repet treaba asta, în speranța că nu veți observa că n-am avut inspirație pentru introducere. M-am străduit, m-am învârtit pe toate părțile, mi-am pus și-un pahar de vin. Da n-a fost să fie. Să mă iertați. Trec direct la subiect.
Deci.
Pe când eram încă tânăr, frumos si deștept… C-acu am mai rămas doar frumos, de asta fac observația, că poate nu s-a înțeles. Demult, cum vă ziceam, că devin enervant de-acuma, s-a întâmplat că am luat și eu primul salariu de profesor.
Moment care m-a marcat profund. Din două motive.
Unu, că era pentru prima dată în viața mea când primeam bani de la altcineva în afară de mama. Serios. A fost o experiență de neuitat să mă duc la secretariat și să-mi dea nenea ăla banii fără să-i promit că-mi fac patul și spăl vasele. Aproape că m-am simțit vinovat că i-am luat. Vă jur că am întârziat câteva secunde așteptând să-mi spună domnul respectiv unde e bucătăria.
În al doilea rând, am constatat că eram mai bogat înainte să iau banii decât după ce i-am luat. Băi, gata, opriți-vă cu râsul că eu vorbesc serios aicea. Deci după ce am făcut niște calcule, mai greu așa, că am terminat istoria nu matematica, am constatat că-mi dădea cu minus. Mult. I-am mai numărat o dată, c-am zis că poate se înmulțesc între timp. Eu știam că nu, dar poate există Dumnezeu și face vreo minune ceva. La ora aia nu exista, garantat. Sau poate avea ceva cu mine în momentul ăla atuncea, că n-a dat nici un semn. Nu doar că nu s-au înmulțit dar păreau și mai puțini.
După ce am dat deoparte banii de chirie, banii de navetă, da, vă vine să credeți, nesimțitul ăla de șofer de autobuz nu era de acord să mă ducă pe gratis… așa, tânăr, frumos și deștept cum eram. Am pus deoparte și banii de rată, de mâncare, facturi, fixativ, spumă de păr, gel de păr, nu râdeți, v-am zis că eram frumos, niște datorii și banii pentru, în sfârșit, asta nu cred că vă interesează, ce să vezi, eram sărac lipit pământului.
Mă rog, sărac eram și înainte, dar acum evoluasem în ierarhie.
A doua zi, am plecat spre școală cu o față pentru care Marx și Engels m-ar fi invidiat din toți rărunchii. M-am urcat în autobuz, i-am dat banii șoferului pentru abonament, adică mai mult mi i-a smuls din mână, și m-am tolănit pe primul loc în picioare pe care l-am găsit. Pe drumul spre școală, am inventariat toți sfinții din calendar care m-au pus să-mi aleg meseria de profesor.
Băi, nu puteam și eu să mă fac vreun Bill Gates ceva? Sau măcar Țiriac, na, că nu-s pretențios. Sau vreun contabil, că ăștia câștigă bine. De fapt, nu, contabil nu, că eu dacă adun doi cu doi, îmi dă trei. Dar ca avocat, spre exemplu, cred că aș fi fost foarte bun. A, sau nu, uite, popă. A, da. Popă dacă m-aș fi făcut, era altceva. Bun de gură sunt, oleacă de freză am, v-am zis că eram frumos, da? Pe cuvânt că-l converteam la creștinism și pe. .. și pe… în fine, nu-mi vine acuma, vreun ateu renumit ceva tot aș fi convins.
Boieri dumneavoastră, și cum mergeam eu așa, că mai aveam câteva sute de metri până la școală, mă intersectez cu Costan.
Da. Cu Costan.
Costan era un elev de-al meu din clasa a șasea.
Să ferească Dumnezeu ce belea de copchil era Costan ăsta. Nu mai intru in detalii acuma, că văd că vă uitați la ceas și nu mai aveți stare. Vă zic numa că se vorbea că una dintre învățătoarele lui a vrut să iasă la pensie, din cauza lui, pe la treizeci de ani. Anticipat. Și că lua în calcul inclusiv sihăstria. Orice. Dar orice. Numa să scape de Costan. Eu, spre exemplu, l-am apreciat întotdeauna că, la orele mele, fuma la geam, nu în bancă. Cum făcea la ceilalți. În sfârșit, ați înțeles, nu mai insist. Pramatie cum nu s-a mai văzut pe fața pământului.
În drum spre școală carevasăzică, dau nas in nas cu Costan.
Bună ziua, hai noroc, da ce faci, Costane, iaca bine, mă duc la strâns păpușoiul. Păi, nu trebuia să fii la ore, ba da, da mi-o zis tata că-mi rupe picioarele dacă nu terminăm azi tot de pe tarla. Aha, am înțeles. Domnu, da ne mai ziceți povești dintr-alea, de ne crăcănăm de râs, ce povești, bă, taci din gură, că eu nu zic nici o poveste, eu predau, am obiective de lecție, programă, taci, poate te aude dracu vreo careva. Ba da, domnu, să veniți să ne mai povestiți, că-mi place de mor, abia aștept, după ce termin la câmp, la istorie vin neapărat.
Și a plecat mai departe zâmbind cu gura până la urechi.
M-am oprit oleacă și m-am uitat după el.
Era încălțat în niște teniși rupți. Avea niște pantalonași rupți în genunchi și un tricou dat de pomană de careva.
Se îndepărta grăbit.
Probabil trebuia să ajungă la câmp. Avea de strâns păpușoiul.
Am rămas așa câteva minute. Privind după Costan. În mintea mea, s-a întâmplat ceva atunci. Nu stiu să vă spun ce. Habar n-am. Sau poate că da, dar nu mi-am dat seama foarte clar.
Mi-a fost rușine.
De mine însumi. De problemele mele mărunte. Meschine. Dintr-odata, banii de abonament, de chirie și de fixativ au părut o banalitate. În fața lui Costan, care se îndepărta grăbit. S-ajungă la câmp. Să strângă porumbul.
Mi-a fost rușine.
Și-atunci, a doua zi după ce am luat primul meu salariu de profesor, mi-am spus că eu nu o sa fac niciodată educație pentru bani. Niciodată.
Pentru că. ..
Pentru că întotdeauna o să mă aștepte un Costan. Care se prăpădește de râs la poveștile mele. Atât cât mă duce mintea să le spun.
Multumesc mult, Costane.
Oriunde ai fi acum.
salariu de profesor salariu de profesor salariu de profesor salariu de profesor salariu de profesor salariu de profesor salariu de profesor salariu de profesor