Închide
Școala nu este o fabrică de șuruburi
de Marcel Bartic, profesor
Sunt două principii la care țin foarte mult în calitate de director de școală:
1. Cultura democratică în luarea deciziilor.
Poate că stilul nervos-autoritar o fi mergând în alte domenii, în învățământ nu funcționează. Nici o propunere, nici o idee (și am foarte multe, vă garantez) nu este aplicată fără să treacă prin filtrul consultării colegilor mei și printr-o dezbatere reală. Mă asigur că, în acest fel, îi fac parte a deciziei și că au un cuvânt de spus. Nu de puține ori, avem de luat și măsuri mai incomode. Procedez exact la fel, ba chiar, în situații limită, supun hotărârea la vot și respect votul final indiferent dacă-mi convine sau nu. Pe termen scurt, e un doar un ușor disconfort, pe termen lung înseamnă că formez o echipă care simte că școala este și a profesorilor.
De ce fac asta?
Cred în ideea de școală democratică.
Este un concept enunțat încă din perioada interbelică de pedagogul francez Celestin Freinet, care spune că, dacă acest mod de cooperare și luare a deciziei va funcționa în rândul profesorilor, aceste valori vor fi transmise și copiilor. Altfel spus, dacă tratezi profesorul ca pe un roboțel care trebuie să răspundă la comenzi, c-așa zici tu, că ești deștept, îi anulezi tot potențialul creativității didactice și satisfacția de a fi parte a unui ideal nobil. Acela de a face educație. În plus, va transmite aceeași atitudine elevilor săi, care vor crește, ghici ce, niște roboței, simpli executanți, fără inițiativă, spirit critic, incapabili să-și asume vreo responsabilitate.
2. Este în interesul copiilor?
Ca în orice școală, te confrunți, sigur ca da, și cu situații delicate, în care părerile sunt împărțite, sunt argumente valide si de-o parte și de alta și e nevoie de o ancoră, un reper solid drept numitor comun. Ăla este momentul în care întreb: decizia pe care urmează să o luăm este în beneficiul copiilor? Dacă da, ăsta este argumentul suprem.
Până la urmă, nu-i așa, rolul nostru ăsta e, să fim responsabili față de copiii care ne-au fost dați în grijă.
Care-i morala?
Îmi imaginez că nu e ușor să porți responsabilitatea gestionarii sistemului nostru de învățământ. Nu-i ușor într-o școală, darmite să răspunzi de zeci de mii de profesori sau sute de mii de elevi. Mai ales într-o situație de criză economică generată de guvernările absolut iresponsabile de până acum.
Vor fi de luat decizii incomode. Greu de aplicat. Ar fi de preferat să fie folosit bisturiul, nu drujba, ca până acum. Ar fi de ajutor să simțim și un pic de echitate, nu doar că educația este victima de serviciu, ca de obicei. Sigur că sunt lucruri care ni se pot reproșa, slavă domnului, sunt ultimul om de pe lumea asta care să nege asta.
Nu acum însă. Nu așa.
Tot ce faceți acum, domnule ministru, îi va transforma pe colegii noștri în simpli executanți, vor simți că nu sunt ascultați, nu sunt parte a deciziilor pe care le luați și că nu înseamnă absolut nimic pentru idealul ăsta nobil de a face educație.
Lecția asta le-o dați copiilor în primul rând. Vor învăța că, indiferent de părerile pe care le au, trebuie să tacă și să execute ce spune șefu’ cel mare. Asta nu e educație, este dresaj.
Sunt în beneficiul copiilor măsurile pe care le luați? Ați predat vreodată intr-o clasă cu treizeci de elevi? Eu, da. Știți că sunt profesori suplinitori cu nota zece la concursul de titularizare, foarte apreciați de elevii lor, care riscă să rămână fără catedră? Probabil că nu știți. Dacă nu sunteți foarte sigur de lucrurile astea, reveniți, vă rog, asupra deciziilor pe care le-ați luat. Reflectați mai mult asupra lor. Instituția școlii nu este o fabrică de șaibe și șuruburi cu profit pe termen scurt. Investiția este una pe termen lung. În viitorul nostru, al tuturor.
Ar fi fost de ajutor să vă simțim un pic și că ne reprezentați în vreun fel. Că sunteți de-al nostru, de-al educației. Chiar și așa, cu măsuri incomode, cu povara asta care ni s-a pus pe umeri. N-am simțit. Da’ e în regulă, ne-am obișnuit, n-o luați ca pe ceva obligatoriu.
Oricum e ceva ce n-am avut niciodată în educație.