Doi saci cu ciment

Doi saci cu ciment

de Marcel Bartic, profesor și realizator al emisiunii Academia Europa FM

Doi saci cu ciment
Exact așa s-a exprimat un profesor, în emisiunea din seara asta, referitor la cele două ore adăugate la norma didactică. Două ore petrecute alături de copii sunt pentru acest domn doi saci cu ciment.
Mă grăbesc să spun, pentru a evita generalizările, că sunt convins că nu toți gândesc așa și vă rog, vă invit să nu ne grăbim să-i băgăm în aceeași găleată pe toți oamenii care lucrează la catedră, că nu toți merită să fie acuzați de astfel de atitudini.

Sunt nemulțumiri justificate, inclusiv eu am multe obiecții față de măsurile de austeritate din educație, pe care ministrul educației nu le-a negat și înclin să cred că nu e familiarizat cu realitatea din preuniversitar. Au plecat de la catedră oameni buni, statul ar fi trebuit să se gândească de zece ori dacă va fi cineva dispus să vină să predea pe 22 de lei ora, prin urmare criza personalului didactic s-a accentuat. S-au înmulțit cazurile de învățământ simultan, unde numai calitate nu vom avea în predare, comasarea unităților de învățământ a fost lăsată la mâna primarului, care a decis cum i-a tunat prin cap, pe scurt, cele care vor avea cel mai mult de pierdut sunt tot școlile sărace, din mediul rural, cu copii din medii vulnerabile.

Tot vreau însă de ceva timp să spun ceva și despre cum profesorii, mă rog, unii dintre ei, își faultează propria cauză.
Oameni buni, iertați-mă, v-o spun foarte direct, degeaba așteptați susținere din partea părinților sau societății în general dacă singurele voastre referințe la copii sunt „loaze” și „saci cu ciment”. Puține, foarte puține voci am auzit sau citit în ultima vreme, care să spună că ar trebui să avem grijă de copii. Am auzit despre bani, salarii, catedre, birocrație, lipsa de predictibilitate, încă o dată, nemulțumiri justificate, dar deloc sau prea puțin despre copii.

Ce am văzut a fost o înverșunare cumplită împotriva tuturor, refuzul, negarea oricăror triste evidențe din școlile din România și căutarea unor țapi ispășitori oriunde altundeva numai în curtea școlii nu. Abandonul școlar, analfabetismul funcțional, abuzurile, nostalgiile după regimurile totalitare, indiferența față de copii, pe alocuri incompetența profesională și lipsa elementară de pregătire didactică, sunt realități pe care greșim dacă refuzăm să le acceptăm. Valabile și pentru școlile de stat și pentru cele particulare, na, să nu mă acuzați că iau partea cuiva. Toți suntem o apă și-un pământ, ar trebui să ne asumăm cu ceva mai multă responsabilitate și eșecurile profesiei noastre.

Faptul că o bună parte a societății românești a dezvoltat o adevărată aversiune față de categoria noastră socio-profesională își are originile, sigur că da, în indiferența clasei politice față de acest domeniu, în subfinanțarea ei cronică, dar, îmi pare rău să o spun, și din cauza rezistenței noastre la schimbare sau vehemenței cu care respingem orice critică, orice feedback mai puțin comod, fără să vedem măcar dacă are un sâmbure de adevăr. Mă rog, a unora dintre noi, am zis că mă feresc de generalizări.
Respectul se câștigă, prieteni. Nu se cerșește.

Măcar să fi văzut cineva la noi un dram de rațiune, un pic de onestitate, da, domnule, nu suntem perfecți, atât am putut, am fi făcut mai mult dacă am fi avut condiții mai bune, pot să jur că am fi avut mai multă susținere decât avem acum.
Când însă te referi la orele petrecute cu copiii ca la „doi saci cu ciment”, regret, nu veți (și nu vom avea susținerea nimănui).
În loc de încheiere
În urmă cu vreo douăzeci de ani, eram profesor într-o școală de pe malul Prutului. Făceam naveta săptămânal, stăteam în gazdă, ba chiar, uneori, am mers și pe jos ăia opt kilometri până la șoseaua care ducea spre Iași. Aveam inclusiv ore la clasele de arte și meserii, unde, recunosc, n-a fost cel mai simplu lucru pentru mine. Îmi amintesc însă că, la un început de an școlar, eram mai mulți navetiști în școală și ne tot ciondăneam de la orar, de la clase, cum să le punem ca să ne potrivim cu autobuzul cu care făceam naveta. Într-un sfârșit, directorul școlii (s-a prăpădit, sărmanul între timp) s-a uitat la noi și, la un moment dat, ne-a spus:
„Fraților. Mai gândiți-vă, bre, și la copiii ăia, săracii.”
Nu-mi vine în cap alt îndemn acum. Eu nu sunt nici expert, nici specialist în educație. Nici în top zece deștepți la nivel national. Știu că aveți (și avem) motive să fim nemulțumiți. Știu că măsurile astea de austeritate puteau fi gândite cu mai multă înțelepciune, dar, măcar o secundă, măcar atât:
Gândiți-vă, fraților, și la copiii ăia, săracii.