Închide
Doare rău.
Doare când auzi părinți, bunici care, pe lângă preocupările firești pe care trebuie să le aibă în aproprierea sărbătorilor, trebuie să poarte și grija cadourilor pentru unii învățători sau profesori.
Doare când citești comentarii, tot ale părinților și bunicilor, care își varsă năduful pe tot corpul profesoral, fără excepție, generalizând, din pricina acelorași cadouri de care trebuie să se preocupe în fiecare an, de sărbători și nu numai.
Doare rău când știi că vinovații nu sunt nici TOȚI părinții și nici TOȚI profesorii.
Doare pentru că de același val al blamului universal sunt luați și acei dascăli care nu numai că au ales să nu accepte și să nu primească, dar care nici măcar nu ar concepe să primească sau să accepte ceva ce nu li se cuvine.
Doare rău demnitatea crunt lovită de generalizare a profesorilor demni.
Doare rău verticalitatea îngenunchiată a profesorilor verticali.
Doare, poate cel mai rău, rana ce parcă nu se mai vindecă din sufletul acelui profesor care nu se complace în această „tradiție” tristă și degradantă perpetuată atât de UNII părinți cât și de UNII profesori, dar peste care tăvălugul generalizării trece fără milă.
Doare că pentru UNII dascăli o floare nu mai este de ajuns, un bilețel de recunoștință nu mai merită citit sau un mesaj cu urări de bine și frumos nu mai răspunde așteptărilor.
Doare pentru că nici chiar o floare, nici chiar un bilețel și nici chiar un mesaj nu trebuie să condiționeze munca la catedră și nici să o motiveze.
Munca la catedră ar trebui doar să pară că mergi la serviciu pentru că, de fapt, este o pasiune!
Pentru pasiune nu există „trebuie”!
Prof. Ariadna Crețu
