Doamna Isoscel

de Marcel Bartic, profesor

Doamna Isoscel nu mai este printre noi.
Personajul interpretat cu atâta talent de Tamara Buciuceanu Botez este simbolul unei generații de profesori. O emblemă
a unei etape a învățământului românesc despre care nu prea vorbim. Sau, dacă o facem, proiectăm aprioric imaginea
unei epoci zugrăvite în alb și negru, generalizând și simplificând, negându-i dreptul la nuanțe. I-am încuiat într-un ungher
al memoriei, le-am pus eticheta ”tovarăși” și i-am pedepsit prin uitare.
Oare facem bine?
Tamara Buciuceanu Botez a întruchipat în filmul ”Liceenii” un model de profesor pe care mulți dintre noi l-au cunoscut în școală. Aparent sever. Intransigent. De neclintit atunci când era vorba despre învățare. Harul cu care Tamara Buciuceanu Botez a știut să dea viață personajului Isoscel a devoalat însă chipul unui educator conștient de misiunea pe care o are. Responsabil față de actul de educație. Pe care îl făcea cu vocație și demnitate. Strecurând, timid și stângaci, în relația cu copiii, momente de sensibilitate și afecțiune care le-au rămas pentru totdeauna în mintea și sufletul elevilor lor. O reflecție
pedagogică a unei societăți care a găsit în educație, o cale de a supraviețui sub bocancii regimului totalitar.

Merită oare acest fel de a face școală o irevocabilă damnatio memoriae?
Câți dintre noi nu își amintesc cu drag de vreun profesor de istorie care îndrăznea să le mai spună copiilor și altceva
decât ceea ce îl obliga retorica partidului? Câți dintre noi nu au avut o profesoară de limba română care a știut să-și
ducă elevii pe cărări literare departe de drumul ideologic pe care mergeau toți ceilalți? Și chiar dacă nu au fost neapărat
gesturi de dizidență didactică, reflexele pedagogului dedicat întru totul elevilor lui, evocă o perioadă care merită, poate,
mai mult decât dispreț și indiferență.

Cred că e important pentru noi să recuperăm, din această zonă a memoriei noastre colective, acele modele pedagogice
care au știu să facă școală chiar și în vremuri tulburi. Cred că merită să dăm deoparte tot molozul ideologic pus pe
amintirile noastre pentru a reda acestor profesori dreptul la istorie. Fiecare dintre noi avem o doamnă Isoscel, undeva
într-o fotografie veche, la care ne uităm cu drag uneori. Și când o privim, uităm de uniformă, număr matricol, cravata de
pionier și portretul Cârmaciului de pe peretele clasei și ne amintim nostalgic doar de acel ”Ce mai faceți, puișorilor?…”

Personajul Isoscel este felul în care ne putem împăca cu trecutul nostru.
Cu noi înșine.