Se întreba o doamnă, pe bună dreptate, de ce s-a ajuns aici cu educația în familie, în una biparentală (considerată normală), cu părinți intelectuali, care au un statut social…și ce se poate face…
Citeam zilele trecute o cercetare despre cauzele din ce in ce mai accentuate și cu efecte tragice ale depresiei post-partum, ale anxietății maternității.
Dar ce, domne’, nu mai făceau femeile înainte copii, nu mai creșteau ei sănătoși și întregi la cap?
Ba făceau și vor mai face. Dar ii creșteau in tribul mic, însemnând alaturi de bunici, străbunici, mătuși, frați mai mari. Mama nu avea exclusiv responsabilitatea bebelușului, ci acesta era crescut, adesea, de mai multe femei sau chiar împreună cu surorile/ frații mai mari.
Societatea a evoluat, dorința de independență, libertate, intimitate a omului de asemenea.
Astăzi, mama, devenită mama mult mai târziu decât anterior, având adesea carieră, se trezește într-un univers solitar, cu brațele mereu pline, unde deciziile îngrijirii copilului ii aparțin exclusiv. Și, atunci când se preferă o astfel de situație a creșterii și a îngrijirii copilului sau acolo unde nu exista alta soluție, mama ajunge să proiecteze anxietăți, temeri că nu va putea să ducă la îndeplinire, corespunzător, această grea sarcină.
Dacă tatăl există și nu a primit educația implicării în creșterea și îngrijirea copilului sau, pur și simplu, este rodul concepției potrivit căreia bebelușia și copilăria primă sunt responsabilitatea mamei, atunci se resimt, în ani, efectele comportamentale ale acestei absențe…
Sunt bărbați care nu au schimbat niciodată scutecul unui copil, nu au îmbăiat niciodată bebelușul, nu l-au adormit sau alintat, nu l-au însoțit în rutinele lui de preșcolar.
Anxietatea mamei, oboseala fizica și psihică a acesteia, lipsa de autoritate, fermitate și blândețe a tatălui, limbajul diferențiat în creșterea și educația copiilor, lipsa de reguli provenită din vulnerabilitate și frica de a nu greși, luând decizii ferme pentru aceștia, sunt câteva din cauzele care conduc la creșterea de copii din ce in ce mai răzvrătiți, agitați, lăsați în fața micilor sau marilor ecrane, violenți, pentru că anxietatea și imposibilitatea adultului de a-și stăpâni cumpătul se reflectă în educația cu palma, copii asociali, cu mișcări corporale neregulate, nearticulate, cu ritmuri vocale dinamice și extradinamice, gata oricând…mâine…poimâine…să nu se mai abțină în fața unui conflict…a unui cuțit…
Ce poate să facă statul dacă familiile nu au aceasta posibilitate psihică a autocontrolului, a colaborării?
Să procedeze precum se întâmplă afară: înainte de a deveni părinte ești trecut, la modul cel mai serios cu putință (și obligatoriu), nu doar birocratic-administrativ, ca la noi, prin cursuri de puericultură la care participă ambii părinți, la evaluări psihologice, module de antrenament mental care să îți arate, pe bune, realitatea de a deveni părinte, urmările fizice, psihice, sociale ale aducerii pe lume a unei vieți, responsabilitățile care derivă de aici și multe altele…
Adică educație, din nou, pe parcursul întregii vieți, adică civilizație…
În România se cresc încă copiii cu gândirea că înghețata le produce roșu în gât și curentul îi răcește…In Romania copiii se cresc încă cu accentul pus pe căciulița lipsă și nu pe sentimentul lipsă… 
