Închide
de Marcel Bartic, profesor de istorie dialoguri
Îți trebuie ceva curaj să te avânți în arena dezbaterilor publice. Sau inconștiență, încă nu mi-e foarte clar care dintre ele. Indiferent de subiect, discuțiile se poartă cu degetul pe trăgaciul lexical și tasta Caps Lock activată. Un dialog al surzilor de cele mai multe ori. Exercițiul dialogului așezat pe fascinația descoperirii, măiestria argumentației sau satisfacția validării unei demonstrații logice au dispărut aproape cu desăvârșire. Eleganța unui duel al argumentelor, început și încheiat cu o reverență în fața oponentului, în care cunoașterea să meargă braț la braț cu recunoașterea, a devenit, în Agora noastră, mai degrabă un ideal decât o realitate.
M-am întrebat de multe ori. Asta să fie lecția pe care vrem să o oferim tinerei generații? Ăștia suntem noi? Adepți fanatici ai adevărurilor unice, incontestabile, insensibili la nuanțe și lipsiți de reflexul îndoielii? Captivi ai unei arii pe care o cântăm isteric, obsesiv, indiferenți la reacțiile publicului?
Nu cumva, în competiția asta nebună de a da un răspuns, am uitat care era întrebarea?
Nu știu, chiar nu știu să vă spun. Dacă m-ar întreba elevii mei, le-aș transmite că nu, nu suntem așa, e doar o etapă istorică în care încercăm să ne regăsim valorile, principiile, pe noi înșine în evoluția asta confuză, fără direcție, a societății în care trăim. Dacă mă las eu însumi biruit de această interogație, aș simți doar o strângere de inimă. Nicidecum un răspuns.
Poate că tema care stârnește cele mai multe patimi este cea care prin care chestionăm sensul existenței noastre umane. Să fim noi, oamenii, dovada supremă a Creației și existenței divine? Sau suntem, poate, doar un capriciu al naturii? Un accident genetic trecător, sortit uitării, a cărui menire să fie doar aceea de a ne arăta cât de norocoși am fost că ne-am născut? Că am experimentat ce înseamnă Viața? Suntem noi, oare, praf de stele sau fiii lui Dumnezeu?
Parcă v-am stârnit un pic curiozitatea, mi se pare. Sigur că da, sunt întrebări legitime, firești, pe care, la un moment dat, fiecare dintre noi ni le-am pus. Ce frumos ar fi să putem zăbovi împreună, lângă o ceașcă de cafea, întrebând, ascultând, împărtășindu-ne mirarea de a fi și bucuria de a pipăi cu mintea noastră universul din care facem parte! Indiferent de credințele și convingerile noastre. Credeți că mai este posibil acest lucru în imperfecta și gălăgioasa noastră Cetate?
Eu cred că da.
