Închide
vina
Cazuri reale. O tânără adolescentă este bătută pe stradă. Mulți se uită, nimeni nu intervine. Apare Poliția la un moment dat. O bătrânică este jefuită în tramvai. Toată lumea, deși aude, este cu privirea pe geam. Nimeni nu intervine. Un bărbat este oprit în trafic de o altă mașină și este lovit cu o crosă de golf. Oamenii filmează evenimentul. Un primar violează o minoră. Individul este votat de comunitate și ajunge, din nou, primar. Sunt scene din viața noastră reală. Le vedem/auzim zilnic.
Acum, mă întreb: ce se întâmplă cu spiritul nostru comunitar? Ce se întâmplă cu noi? Până unde ajunge frica să ne cuprindă? Cât la sută din vina pentru aceste incidente este a noastră, prin neimplicare? Cât pariază agresorii pe lipsa noastră de neimplicare? Sunt întrebări retorice.
Stăm de vorbă cu sute de copii și adolescenți. Stăm de vorbă, anual, cu mii de părinți. În 99,99% dintre cazuri, cu toții se plâng. Sistemul nu este bun. Școala nu mai este ce a fost și nu se ridică la nivelul așteptărilor nimănui. Profesorii nu își mai fac treaba la clasă… Nu toți, nu aș putea generaliza, dar feedback-ul general, procentual, este îngrijorător. Și, atenție, copiii cu care noi lucrăm sunt peste medie, din toate punctele de vedere.
Cât la sută din vina distrugerii a generații și generații de tineri este a noastră, a părinților?
Știu că este un sistem de educație opresiv, dar îmi trimit copiii exact la școala pe care o blamez. Știu că cea mai dragă ființă din lume are un program infernal, dar aleg să își continue viața în același mod. Știu că este greșită abordarea educațională, dar… exact acolo îmi dau copiii. Știu că nu le dezvoltă abilități de viață, dar, ghiciți…, creditez în continuare un sistem perimat. Îmi aud copiii că (se) plâng că nu e ok și le spun că trebuie (trebuie!) să continue. Văd că în jurul copilului meu este un mediu extrem de competitiv, cunosc efectele negative ale competitivității exacerbate, dar aleg să îl împing exact spre competiție. Știu că notele nu sunt ok pentru că ele creează ierarhii false, dar exact acolo îmi duc copiii. Știu că fiul sau fiica mea și-a pierdut sau este în curs să își piardă talentul sau interesele, dar îl/o forțez să continue. Știu că îi fac rău, dar îl privesc zilnic în ochi. Mai mult, știu că rezultatele obținute nu reflectă cu adevărat cine și ce este copilul meu, dar mă bucur (!!!) și umplu facebook-ul de poze cu diplome, coronițe și mesaje de mândrie.
Mândrie pentru ce? Că a obținut diploma sau pentru că a terminat (slavă Domnului!) clasa respectivă? Cine își asumă efectele pe termen lung ale deciziei noastre de a-i împinge spre școala la care ei nu mai vor/pot să facă performanță și la care, dacă ar fi decizia lor, ar renunța imediat?
Vrem copii asumați, independenți, responsabili, dezinvolți, instruiți, gata să își ia viața în propriile lor mâini, dar îi ținem în toată perioada de formare a personalității lor într-un sistem care încurajează, culmea!, chiar opusul lucrurilor pe care ni le dorim. Ceva pare foarte greșit aici.
”Nu avem opțiuni! Ce am putea să facem?”
Am parcurs la un moment dat un studiu despre paradoxul deciziei. Deși sunt agresate zilnic, un procent extrem de mic de femei poate să ia decizia de a pune stop unei relații nocive pentru ele sau pentru copiii lor. Opțiunile sunt două: să plece sau să rămână în relație. Care ar fi șansele să mai fie agresate dacă pleacă? Aproape de zero. Care ar fi șansele să mai fie agresate dacă rămân în relație? De 100%. Cu toate acestea, majoritatea femeilor decide să rămână în relație. Motivul? Percepția asupra bătăii potențiale. Agresiunea primită dacă rămân în relație (deh, s-au obișnuit cu ea!) pare cu mult mai mică în comparație cu cea imaginată că ar putea-o primi dacă ar ieși din relație. Atenție, este vorba strict de percepție, de ipotetic, de imaginație. Pentru că așa pare logic. Și, toate intră într-o formă de cursă a șobolanului din care le este foarte greu să mai iasă. Dacă la asta se adaugă și fricile legate de cum se va descurca financiar, dacă va putea sau nu să aibă grijă de copii, nu fac decât să adâncească logica și coerența deciziei.
Ca o paralelă, acest paradox se manifestă și în cazul deciziilor educaționale pe care le luăm pentru copiii noștri. ”Nu avem opțiuni. Alegem tacit să continue într-un sistem nociv.” Mintea îmi spune că întotdeauna există opțiuni. Să nu mai acceptăm, este o opțiune. Ce s-ar întâmpla dacă toți părinții din România ar decide să nu-și mai trimită copiii în școala clasică? Nu cumva s-ar schimba radical sistemul? Din păcate, asta este doar o utopie. Pentru că, de fapt, fiecare familie este pe cont propriu. Pentru că, în drumul lor, fiecare copil este pe cont propriu. Pentru că nu mai există ideea de comunitate. Nici nu știu dacă a fost vreodată. Am fost educați să ne supunem apriori, să ridicăm din umeri și să spunem că… ”Aste e! Așa e la noi! Lasă că trece.”. Este utopie, pentru că nu suntem uniți și știm că orice demers am întreprinde se va răsfrânge nefericit asupra copilului. Și nimeni, nicio altă familie nu va sări să mă sprijine. Și așa aleg să tac. Doar că este o tăcere adâncă, greoaie, și ne gândim, cu speranță, că se va termina la un moment dat.
Opțiunile sunt multe. Exemplele există peste tot în lume. Doar că, în loc să gândim constructiv, la ce am putea face să le fie mai bine copiii noștri, ne angajăm în lupte cu un sistem care are nevoie de forța tuturor părinților pentru a fi schimbat. Și nu va funcționa vreodată acest lucru. Când 99,9% dintre oameni consideră că este greșit și nimic nu se schimbă, putem deduce clar lipsa voinței interne de a se schimba. Rezistența la schimbare este cel mai puternic oponent. Și atunci, cu cine mă lupt? Cu nimeni.
De aceea spun că lupta cu metehnele împământenite ale școlii este pierdută. Dar știu că, dacă ceva nu merge, sigur există o altă soluție. Și sunt foarte mulți părinți care s-au orientat spre altceva. Cunosc părinți și copii în homeschooling. Este o opțiune. Și ce frumos s-au dezvoltat copiii. Cunosc părinți care au decis să meargă spre sisteme de studiu online, dublate de activități dintre cele mai diverse și care ar putea face din învățare o plăcere. Cunosc părinți care au luat greaua decizie de a-și trimite copiii la studiu în străinătate. Cunosc copii care merg la școli din România care merg pe programe alternative sau aduse din alte țări. Cu alte filosofii legate de învățare. Există în alte țări (nu știu să existe în România) școli create de comunități de părinți. Și nu vorbesc despre țări bogate. Toți acești părinți sunt exemplele vii că se poate și altfel.
”Decât o școală-ne-școală, mai bine o școală-școală.”
Așa ne-a spus, în glumă, un părinte care și-a înscris copilul la AmSchool. În clasa a 9-a. De ani de zile lucrăm cu copii și adolescenți. Le place ce facem. Vor să învețe. Decid să schimbe lucruri la ei, să își formeze noi abilități. Decid să devină mai buni. Nu există copil care să nu vrea să învețe. Cât timp există curiozitate, există și învățare. Curiozitatea se hrănește. Este ca un organism viu ce are nevoie zilnic de hrană. În clipa în care copilul nu mai are curiozitate, eșecul este al celor care ar trebui să le hrănească curiozitatea. Singura diferență este că pagubele sunt la cei pe care ar trebui să-i inspire. Cel mai important lucru pentru ca un sistem de educație să reușească este profesorul căruia ar trebui să îi pese de copil, de potențialul acestuia. Aici s-au dereglat lucrurile. Motivația este doar stratul de la suprafață, este doar ceea ce se vede, sau mai exact, ce nu se vede. Esența motivației este dacă îți mai pasă de copii și de cultivarea potențialului lor. Aceasta ar fi întrebarea esențială pe care aș pune-o unui profesor, nu să-mi dea un răspuns, ci să-și răspundă sieși. Îți mai pasă, Domnule Profesor?
Suntem în plină campanie de înscrieri la AmSchool. Suntem singura școală din București înființată la cererea unor părinți și imaginată de copii. Cu toții au contribuit, direct sau indirect, răspunzând la întrebarea: Cum ar trebui să fie o școală din punctul tău de vedere? ”Adică, cum ar trebui să arate o școală normală la cap?!!” m-a întrebat ironic un tânăr adolescent. El a generat sloganul nostru. ”Da, cum ar trebui să fie o școală normală la cap.”, i-am răspuns.
Deci, cum ar trebui să fie?
Acestea sunt doar câteva principii ale unei școli ”normale la cap. Acestea sunt cele mai importante lucruri pe care le facem practic de peste 6 ani cu copiii și adolescenții noștri din Success Academy și, mai nou, din AmSchool.
Am creat un sistem funcțional, atractiv, ce aduce rezultate extraordinare.
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
American Alternative School / AmSchool – gimnaziu (clasele 6-8) și liceu (clasele 9-12) – este alternativa la sistemul clasic de educație, singura școală ”flip education” din București. AmSchool aduce în România cel mai modern model de educație din lume fundamentat pe o curricula pragmatică americană.
Te invităm la unul dintre EVENIMENTELE AmSchool – KEO pentru a descoperi o școală de concepție nouă.
Success Academy este cel mai puternic și coerent program de dezvoltare personală, leadership și antreprenoriat din România pentru copii și adolescenți (11-18 ani). Creată pe modelul academiilor de corporație, este o școală în paralel cu școala clasică, 100% pragmatică, al cărei scop este formarea abilităților de viață și profesionale.
Te invităm la o SESIUNE DEMO pentru a descoperi cum lucrăm în Success Academy.
www.SuccessAcademy.ro / ”Facem ce școala nu face.”
Dr. Mihai Craiu: Există și vești bune. Copiii trebuie să meargă la școală!
