Închide
de Andrei Avram, profesor de istorie
O societate a suspiciunii, a neîncrederii permanente în ceilalți și în noi înșine. O cultură a compromisului, a neasumării unor angajamente ferme, a preocupării pentru imaginea pe care ne-o construim azi și mâine, ignorându-ne înfățișarea de peste ani. O indiferență majoră pentru durata lungă a istoriei și o obsesie a rezultatelor imediate. Precipitare, nerăbdare și lipsa de disciplină specifică cultivatorului, celui care cunoaște așteptarea. Investiții pe termen scurt și rezultate pe măsură. Obsesia ascunsului, fascinația pentru partea nevăzută a deciziilor. Ochii ațintiți obsesiv către culise, astfel încât acțiunea de pe scenă ne scapă de multe ori.
Neîncrederea în specialiști pentru că, sigur, au interese ascunse. Ignorarea reușitelor pentru că ele reprezintă excepția și, astfel, sunt lipsite de relevanță. Tratarea performanțelor drept palme date sistemului. Reticența pentru tot ceea ce este oficial și patima pentru discursuri alternative.
Fascinația pentru abordările extreme și ignorarea viziunilor moderate. Lipsa culturii dialogului, a negocierii.
Consultare – publică sau privată – mimată. Pentru că noi știm, ceilalți nu. Iar dacă puterea de decizie ne aparține, ce rost mai are consultarea? E un slogan care dă bine, dar atât. Realitatea e alta.
Iar realitatea este cel puțin duală. Doar avem atât de multe exemple în istoria națională, măiestrie în arta disimulării. Și pare că ne-am însușit-o. Una spunem, alta facem. De ce o concordanță între idei și acțiuni? Am da dovadă de rigiditate. E preferabilă maleabilitatea, adaptabilitatea. Chiar și atunci când acestea sunt contrare atât interesului nostru, cât și celui colectiv.
O societate în care educația este „de interes național”. Dar în care interesul personal nu este național, iar consecințele se fac simțite în fiecare zi.
Ne supără succesul celuilalt, mai ales atunci când este muncit. Capra vecinului ca simbol național.
O societate în care bătrânii ne încurcă. Se mișcă prea lent, gândesc în funcție de alte tipare. Însă, nici tinerii nu prea ne plac pentru că nu se comportă așa cum o făceau bătrânii când erau tinerii.
Ne plac statisticile, cercetările experților, citatele din clasici, atunci când acestea vin în întâmpinarea viziunilor noastre. Ne contrazic stereotipurile? N-am ales sursele potrivite. Încă un click în motorul de căutare și sigur vom identifica puncte de vedere asemănătoare cu ale noastre. Deci avem dreptate. Mereu. Chiar și atunci când greșim. Pentru că greșeala recunoscută era pe jumătate iertată. Așa am învățat în copilărie. Acum lumea a evoluat. Greșeala e iertată chiar și atunci când aceasta îmbracă forma minciunii. De fapt, minciuna e relativă. Important e adevărul. Adevărul meu.
