Închide
Numele meu este Christina Donahue. În 2012 am părăsit Statele Unite pentru a trăi în China. Am plecat ca studentă, fără să anticipez că voi deveni profesor.
La o școală publică din Guangzhou am descoperit pasiunea pentru arta predării și am înțeles cât de mult poate influența un singur adult ziua unui copil, încrederea lui în sine și alegerile pe care le va face mai târziu.
În ultimii 14 ani am predat discipline diferite.
Anul acesta însă, am preluat rolul de Coordonator Educațional pentru ciclul primar la Școala Internațională din Oradea, iar focusul meu s-a mutat către PSHE (Educație pentru dezvoltare personală, socială, pentru sănătate și viață economică).
Sau, mai simplu spus, „abilități de viață”.
Este spațiul în care copiii învață explicit despre autoreglare emoțională, relații, stare de bine și siguranță în mediul online. Această schimbare mi-a oferit o perspectivă nouă asupra încrederii, atenției și nevoilor reale ale copiilor în relația cu adulții.
Predând PSHE (Educație pentru dezvoltare personală, socială, pentru sănătate și viață economică) în toate clasele primare, am putut observa tipare care nu sunt vizibile atunci când lucrezi doar cu o singură grupă de vârstă.
Două aspecte s-au conturat rapid ca fiind esențiale: câștigarea încrederii elevilor și captarea atenției lor. Fără acestea, nici cea mai bine structurată lecție nu produce un impact real.
Temele abordate la PSHE (Educație pentru dezvoltare personală, socială, pentru sănătate și viață economică) presupun deschidere și vulnerabilitate, iar acest lucru nu este posibil fără un climat de siguranță emoțională.
Construirea încrederii a început cu relațiile. Le-am vorbit copiilor despre mine, despre dificultățile mele din școală și despre motivele pentru care am ales să devin profesor.
I-am ascultat cu atenție, le-am validat emoțiile și m-am asigurat că se simt văzuți și luați în serios. Atunci când elevii se implicau pozitiv, trimiteam mesaje părinților, extinzând astfel relația de încredere din clasă către familie.
Pentru copiii mai rezervați, gesturile mici au făcut diferența: un salut cald dimineața, o conversație scurtă în pauză, interes real pentru ceea ce trăiesc.
Treptat, mulți dintre acești elevi au devenit activi și implicați.
Mesajele pozitive trimise acasă nu au schimbat doar relația mea cu copilul, ci și perspectiva părinților, mai ales acolo unde feedbackul ajungea, de obicei, doar sub forma problemelor.
Încrederea, am realizat, nu se oprește la ușa clasei.
Odată ce elevii s-au simțit în siguranță, a devenit evident că mulți dintre ei nu au vocabularul emoțional necesar pentru a-și exprima trăirile.
Acesta nu este un fenomen izolat, ci o tendință tot mai des observată în școli.
Programele încărcate, timpul excesiv petrecut în fața ecranelor și interacțiunile reduse în familie limitează conversațiile autentice și jocul liber.
Într-o lecție despre persoanele importante din viața lor, copiii ai căror părinți călătoresc frecvent au spus că și-ar dori mai mult timp împreună, dar nu simt că pot spune acest lucru. Mulți presupun că munca părinților este prioritară și că așa „trebuie” să fie.
Copiii absorb constant mesaje despre relații și priorități, chiar și atunci când acestea nu sunt exprimate explicit.
Lucrez cu fiecare clasă doar 45 de minute pe săptămână, însă pentru mulți copii acest interval este mai lung decât capacitatea lor actuală de concentrare în activități care presupun ascultare, reflecție și autoreglare.
Aceste abilități se formează prin exercițiu și, pentru unii copii, sunt inițial dificile.
După 14 ani de experiență la clasă, simt că implicarea elevilor a devenit mai greu de obținut.
Uneori, rolul profesorului pare să se apropie mai mult de cel al unui entertainer decât de cel al unui educator.
Studiile din neuroștiință și cercetările despre impactul tehnologiei asupra creierelor în dezvoltare sugerează că expunerea constantă la conținut extrem de stimulativ poate ridica pragul a ceea ce copiii percep drept „interesant”, făcând învățarea tradițională să pară lentă prin comparație.
În loc să încerc să concurez cu tehnologia, m-am întors la ceea ce contează cel mai mult: relația umană.
Respectul și empatia se construiesc prin interacțiuni zilnice simple, cum ar fi tonul vocii, contactul vizual, răbdarea și modul în care reacționăm atunci când lucrurile nu merg bine.
Acesta a devenit principiul meu de bază. Comportamentele dificile nu sunt un afront personal, ci forme de comunicare din partea copiilor care nu au încă maturitatea sau vocabularul necesar pentru a-și exprima nevoile. Același principiu este valabil și pentru adulți: ce mesaj primește un copil atunci când, în timpul petrecut împreună, atenția noastră este captată de telefon?
Predarea PSHE (Educație pentru dezvoltare personală, socială, pentru sănătate și viață economică) m-a făcut să reflectez constant asupra valorilor mele și asupra mesajelor pe care le transmit prin propriile acțiuni.
Această conștientizare depășește sala de clasă și influențează relațiile cu elevii, părinții, colegii și propria mea familie.
Copiii observă tot, iar încrederea și atenția pe care le oferim astăzi contribuie la formarea adulților de mâine.
În perioada următoare, pregătesc un atelier pentru părinți, atelier dedicat impactului tehnologiei asupra creierelor în dezvoltare, pe baza cercetărilor din neuroștiință.
Pentru cei care doresc un punct de plecare solid în această conversație, recomand cartea lui Jonathan Haidt, The Anxious Generation.
Vom discuta, de asemenea, despre importanța interacțiunii față în față, a jocului și a timpului petrecut în familie, precum și despre inițiative precum Pactul Smartphone Free Childhood România, care încurajează alegerea conexiunilor reale în detrimentul ecranelor.
În 2012 am plecat din Statele Unite crezând că voi merge doar să studiez, dar am descoperit și am învățat cât de important poate deveni un singur adult în viața unui copil.
Astăzi știu mai clar ca oricând că cele mai mici momente de atenție și conexiune sunt adesea cele care contează cel mai mult și că merită protejate de distragerile digitale.
Christina Donahue este Coordonator Educațional pentru ciclul primar la Școala Internațională din Oradea (ISO), unde se concentrează pe Educație pentru dezvoltare personală, socială, pentru sănătate și viață economică (PSHE).
Într-o perioadă în care școala se schimbă mai repede decât reușim să „procesăm” schimbarea — iar inteligența artificială (AI) intră tot mai mult în conversațiile despre predare, evaluare și învățare — întrebarea care rămâne, paradoxal, cea mai importantă este una profund umană: ce păstrăm esențial?
Urmăriți un dialog fascinant despre relația dintre AI și uman, între Serdal UTEU, Coordonator EDU Z LEarning & Development Hub, și Leo THOMPSON, fondatorul Edsplorer, consultant internațional în educație și una dintre vocile relevante ale mișcării „learning to learn”.
„Cum rămânem umani în educație, în era AI” – un dialog cu Leo Thompson, keynote speaker la EduZ Conference 2025