Închide
de Andrei Avram, profesor de istorie
Din cele mai vechi timpuri, alături de realitatea evenimențială există o realitate imaginată. De multe ori, lumea pe care omenirea și-a construit-o în imaginar a avut o influență decisivă asupra cursului istoriei. Zvonurile, discursurile alternative celor oficiale, fricile și așteptările dintr-o anumită epocă istorică au dat naștere acestor realități multiple. Iar individul va fi întotdeauna înclinat să se încreadă în realitatea (sa) imaginată. În societatea contemporană, există mai multe lumi ca niciodată. Este și rolul sistemului de educație, al profesorilor, să contribuie la „deconstrucția intelectuală” a „lumilor” construite pe baza stereotipurilor, prin cultivarea gândirii critice, să fie relee ale transmiterii valorilor culturale comune, ale bunurilor umanității dintotdeauna. Toate acestea presupun mult tact, răbdare, recomandări de lecturi, de filme, o cultură a dialogului, o relație aparte între profesor și elev, bazată pe respect și încredere reciprocă.
Însă, toate acestea devin aproape intangibile atunci când raportarea la profesori are la bază o realitate imaginată, un discurs bazat, la rândul său, pe foarte multe stereotipuri. De cele mai multe ori, una este imaginea pe care societatea o creează profesorului, altul este omul pe care îl întâlnești la catedră, profesorul de la clasă.
Discuțiile conexe noilor legi ale educației aproape că au scos profesorul din sfera umanității. Portretul creat acestuia transcende caracteristicile specifice tuturor indivizilor. Pare că se discută despre o specie aparte, una pe cale de dispariție. O categorie socială aparte, pe care nu o stimăm, dar pe care o tolerăm. Un cumul al contradicțiilor: făcuți pentru a educa, în opinia unora, aceștia fac orice altceva în afara acestei meniri. Au interese ascunse, chiar și atunci când sunt sinceri. Se fac că muncesc, chiar și atunci muncesc. Au ore puține și vacanțe multe. Trebuie puși la zid. Un rol incert în societate. Ne-am lipsi cu drag de ei, dar cu cine să ne lăsăm copiii?
Se afirmă sus și tare, de la cel mai înalt nivel decizional, până la coada de la covrigărie, că în învățământ intră doar studenții foarte slab pregătiți. Că în viitor trebuie atrași studenți buni, nu cum s-a întâmplat până acum. O jignire constantă la adresa cadrelor didactice, bazată pe stereotipuri, nu pe vreo cercetare care să aducă argumente în acest sens. Cu alte cuvinte, voi, cei care acum sunteți la catedră, nu sunteți doriți, nu sunteți plăcuți, sunteți tolerați. Ne-am dori altceva, însă momentan ne (ne)mulțumim cu voi. Până vom găsi alții mai buni.
Întotdeauna, acest discurs are grijă să amintească și despre existența excepțiilor. Cine sunt acestea, pe baza căror criterii putem discuta despre excepțiile de la catedră? Greu de spus. Știm că ele există, că sunt amintite aproape de fiecare dată când este criticată marea masă a cadrelor didactice. Iar noi, cei de la catedră, sperăm, de fiecare dată, că suntem excepția de la regulă.
