Închide
de Andrei Avram, profesor de istorie
Metamorfozele prin care au trecut societățile ultimilor ani au afectat, inevitabil, și raportarea elevilor la diferite discipline școlare. O provocare a tuturor profesorilor – și a umanității, în general – este aceea de a-și păstra relevanța. În cazul dascălilor, de a identifica noi modalități prin care să răspundă noului tip de curiozitate al elevilor. Pentru că copiii și adolescenții din zilele noastre nu sunt mai puțin curioși decât generațiile care i-au precedat, ci dețin un alt tip de curiozitate. Curiozitatea lor este stârnită pe baza altor resorturi decât în trecut. Este rolul nostru, al profesorilor, să descifrăm care sunt acestea și care este pedala pe care trebuie să o apăsăm pentru a tura la maximum motorul curiozității.
Ce relevanță mai poate avea o disciplină care se ocupă cu studierea trecutului, într-o lume în care interesul pentru viitor este mai pregnant decât altădată? E clar că simpla expunere, fie aceasta cronologică sau tematică, nu poate atrage tinerele minți. Nici eroii din trecut nu prea mai fascinează. Sunt destui în lumea prezentă sau în spațiul virtual. Profesorul de istorie nu mai poate avea relevanță doar prin răspunsuri la întrebări de genul Când?, Cum?, De ce?. Talentul de povestitor îl poate salva parțial. Însă, și de această dată e posibil ca elevii din zilele noastre să fi auzit povești mai palpitante, relatate de povestitori mai talentați. Așadar, ce rămâne de făcut?
Ne place să recunoaștem sau nu, societatea zilelor noastre este individualistă. Din cele mai fragede vârste copiii sunt învățați că povestea lor contează. Iar acest aspect nu este condamnabil, atât timp cât personajul principal din povestea fiecăruia conștientizează faptul că există și alte povești, cu alte personaje principale, la fel de legitime precum povestea și personajele din narațiunea sa.
Profesorul de istorie poate fructifica acest context prin transformarea elevului în participant la evenimentele istorice studiate. Istoria reprezintă și un excurs în situații limită ale omenirii. Prin crearea unui context propice empatiei elevului cu diferite situații istorice, istoria nu rămâne blocată în trecut, ci poate deveni instrument al autocunoașterii. Este o provocare aceea de a-i face pe elevi să conștientizeze faptul că istoria nu este despre alții, ci despre noi. Despre cum suntem, de ce suntem așa cum suntem, dar mai ales despre cum am fi dacă…ne-am afla în situații limită. Despre cum ar putea evita fiecare individ și societatea, în ansamblul său, să cadă în capcanele întinse de adversari ai drepturilor omului. Și, dacă „teroarea istoriei” (Mircea Eliade) își face din nou apariția, cum am putea fi cea cea mai bună sau cea mai puțin rea variantă a noastră în situații limită?
Simțindu-se un călător în Istorie, un actor al diferitelor evenimente cruciale din istoria umanității, nu un spectator al acestora, elevul ar putea conștientiza faptul că trecutul istoric reprezintă, nu de puține ori, doar decorul cu ajutorul căruia ne putem cunoaște mai bine. Istoria nu ar mai fi despre alții, ci despre noi și cei dragi nouă. Despre ce vom fi fost, despre cine suntem și despre cum putem deveni.
