Închide
de prof. dr.Mircea Bertea, expert în educație membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare (CIRET) Paris, președinte al Asociației Naționale a Colegiilor și Liceelor Pedagogice din România (ANCLP)
Conform unui raport UNICEF din 2021 – Where do rich countries stand on childcare? (Care este situația serviciilor de îngrijire a copilului în țările bogate?), care a analizat politicile de concediu și îngrijire a copilului în 41 de țări cu venituri ridicate, membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și ale Uniunii Europene (UE), România s-a clasat pe locul 2 în lume la indicatorul „drepturi de concediu”, cu 92 de săptămâni echivalent salariu întreg, precedată doar de Japonia și urmată de Estonia și Coreea de Sud. Raportul menționat face parte din seria de rapoarte Innocenti Report Card (mai exact, Report Card 16) publicate de Centrul de Cercetare UNICEF Innocenti. Evaluarea politicilor de concediu și îngrijire a copilului din cadrul acestui raport s-a bazat pe patru piloni principali: (1) concediul parental: Durata concediului plătit pentru mame și tați; (2) accesibilitatea: Proporția copiilor sub 3 ani și a celor de vârstă preșcolară înscriși în sisteme de îngrijire; (3) calitatea: Raportul dintre numărul de copii și numărul de cadre didactice/îngrijitori; (4) costurile: Cât de permisive din punct de vedere financiar pentru părinți sunt serviciile de îngrijire pentru copiii mici.
Documentul a evidențiat că la nivelul de evaluare integrată a celor patru piloni principali țări precum Luxemburg, Islanda sau Suedia ocupă primele locuri datorită investițiilor masive în politici prietenoase cu familia și cu perioada copilăriei timpurii, în timp ce țări precum Slovacia și Cipru s-au situat la coada clasamentului. De asemenea, Raportul a subliniat că, deși multe dintre aceste țări sunt bogate, există discrepanțe majore în ceea ce privește sprijinul oferit părinților de copii mici, menționând că Statele Unite era singura țară din grup fără un concediu de maternitate plătit și reglementat la nivel național la acea dată.
Din rândul țărilor analizate, România și Estonia dețineau cel mai lung concediu disponibil pentru mame. Ce făcea și ce face încă România distinct nu era/nu este doar durata concediului, ci și structura acestuia, concediul parental în România fiind disponibil pentru oricare dintre părinți, plătit la 85% din venitul mediu al părintelui din ultimele 12 luni. Prin comparație, în Austria concediul de maternitate plătit este de 16 săptămâni, după care oricare dintre părinți poate lua concediu neplătit până când copilul împlinește 2 ani. În Bulgaria, concediul de maternitate plătit este de 58 de săptămâni. Cel mai generos concediu de paternitate din Europa aparține Spaniei -16 săptămâni, egal cu cel al mamelor.
Baza de date Family Database (indicator PF2.1) a OCDE a fost actualizată în aprilie 2025. Cea mai mare schimbare față de momentul raportului UNICEF 2021 vine din Directiva UE privind echilibrul dintre viața profesională și cea privată (2019/1158), care a obligat statele membre să implementeze până în august 2022 minimum 10 zile lucrătoare de concediu paternal, minimum 4 luni de concediu pentru creșterea copilului per părinte, din care cel puțin 2 luni netransferabile. Practic, durata totală a maternității nu s-a modificat substanțial din 2021 până în 2025, dar s-au schimbat alocarea pe taţi și partea netransferabilă.
Concediul de maternitate: 126 de zile (≈18 săptămâni) – neschimbat. Reglementat prin OUG 158/2005, acesta este compus din 63 de zile prenatal + 63 de zile postnatal, cu obligativitatea a minimum 42 de zile postnatal. Indemnizația este 85% din media veniturilor.
Concediul pentru creșterea copilului: până la 2 ani (3 ani pentru copilul cu handicap) – durata totală neschimbată, reglementare prin OUG 111/2010, cu indemnizație de 85% din media veniturilor nete pe ultimele 12 luni.
Ce s-a schimbat efectiv din 2021 încoace: (a) Perioada netransferabilă pentru celălalt părinte a crescut de la 1 lună la cel puțin 2 luni, modificare prin OUG la finalul anului 2022, ca transpunere a directivei UE (România era deja în procedură de infringement); (b) Prin OUG 115/2023, indemnizația de maternitate nu mai este scutită de CASS.
Dacă în clasamentul UNICEF 2021, indicatorul-cheie pentru România era de 92 de săptămâni concediu plătit la full-pay equivalent pentru mame (cea mai generoasă valoare din grilă) acest indicator rămâne și pentru 2025 practic neschimbat ca durată și rată de înlocuire (85%), așadar poziția României pe acest criteriu specific s-ar menține. În schimb, dacă raportul ar fi refăcut acum, scorurile pe echitatea de gen în concediu (partea rezervată tatălui) s-ar îmbunătăți pentru aproape toate țările UE, datorită directivei din 2019.
Profunzimea și validitatea „paradoxului românesc” sunt definite prin coexistența unuia dintre cele mai generoase sisteme de concediu pentru creșterea copilului la nivel global cu una dintre cele mai alarmante rate de scădere a natalității și a sporului natural din spațiul european și din cel al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Această antiteză între resursele alocate prin politici de tip „cash-benefit” și rezultatele demografice efective ridică întrebări fundamentale despre eficiența transferurilor monetare directe în absența unei infrastructuri extinse de servicii sociale, de sănătate și educaționale care să susțină familia în sens larg. În analiza acestui paradox am utilizat date statistice certe provenite din baze de date internaționale (Eurostat, OCDE, Banca Mondială) și naționale (Institutul Național de Statistică – INS), integrând perspective sociologice și economice pentru a încerca elucidarea factorilor care neutralizează impactul stimulentelor noastre legislative aproape unice în lume.
Radiografia demografică: Sporul natural și natalitatea în declin accentuat
În pofida acestui sistem ultrageneros, datele demografice arată o realitate inversată. România se confruntă cu un proces de „iarnă demografică” ce s-a accelerat în perioada 2022-2025. Paradoxul se confirmă: deși avem cel mai lung concediu pentru creșterea copiilor, numărul de nașteri a atins minime istorice succesive.
Scăderea naturală a populației în 2025, estimată la 94.000 de persoane, indică o criză sistemică. Deși migrația netă a fost pozitivă în anii 2022-2024 (datorită, parțial, contextului regional și reîntoarcerilor temporare), aceasta nu poate compensa deficitul dintre nașteri și decese pe termen lung. România a înregistrat una dintre cele mai mari scăderi absolute ale populației din UE în ultimele două decenii (-2,5 milioane persoane), fiind depășită (în termeni relativi) la acest indicator negativ doar de Bulgaria și Letonia.
În contextul OCDE, unde rata medie de creștere a populației a fost de 0,52% în 2023, România este o excepție negativă, alături de Japonia și Italia, prin faptul că scăderea ratei este determinată structural de o bază reproductivă tot mai mică. State precum Canada sau Australia reușesc să afișeze creșteri de peste 2% exclusiv prin imigrație, în timp ce în România, „rezerva” de tineri migrează spre exterior, lăsând în urmă o populație cu o vârstă mediană care crește mai rapid decât în majoritatea statelor europene.
Deconstrucția acestui paradox necesită o analiză a motivelor pentru care generozitatea legislativă nu se traduce în comportament reproductiv pozitiv. Cercetările sociologice și datele OCDE sugerează că există o ruptură între politica de concediu și infrastructura de viață.
Discrepanța între concediu și serviciile de îngrijire și educație timpurie
Aceasta este, probabil, cea mai clară cauză a paradoxului. România este lider global la capitolul timp liber plătit pentru părinți, dar se află la coada clasamentelor privind serviciile publice de îngrijire a copilului. Dacă în raportul UNICEF citat România se clasează pe locul 2 în lume la capitolul concediu parental, în ceea ce privește participarea copiilor la servicii de îngrijire timpurie, însă, țara noastră se află pe locul 39 și pe locul 27 la capitolul accesibilității acestor servicii. Această situație creează o barieră insurmontabilă pentru părinții aflați la sfârșitul celor doi ani de concediu și care vor să se întoarcă la serviciu. Absența creșelor și a grădinițelor cu program prelungit face ca întoarcerea la muncă să fie o provocare logistică și financiară majoră. În consecință, România deține locul 1 în rândul țărilor analizate pentru utilizarea aranjamentelor informale de îngrijire, peste 50% dintre părinți fiind nevoiți să apeleze la bunici sau la rude. Deși România beneficiază de una dintre cele mai generoase politici de concediu din lume, ea produce unul dintre cele mai slabe rezultate la acces la îngrijire timpurie instituționalizată.
În timp ce media europeană a ratei de participare la îngrijirea timpurie pentru copiii sub 3 ani era de 37,5% în 2023, în România aceasta ajungea la doar 12,3% , la fel de departe de media europeană pe cât era în urmă cu un deceniu (7,4%). Dintre țările europene doar Cehia, Slovacia și Turcia înregistrează rate mai mici. Raportul menționează explicit că în multe dintre aceste țări – inclusiv în România – părinții beneficiază de perioade foarte lungi de concediu pentru îngrijirea copilului, ceea ce explică în parte ratele scăzute de frecventare a creșelor și, parțial, a grădinițeor.
Selectivitatea politicilor și excluderea socială încorporată în acestea
Un alt element care subminează eficacitatea politicii demografice este caracterul său restrictiv. Indemnizația de creștere a copilului este condiționată de realizarea de venituri impozabile timp de cel puțin 12 luni din ultimele 24. Acest lucru înseamnă că aproximativ o treime din femeile de vârstă fertilă din România, care lucrează în sectorul informal, în agricultura de subzistență sau sunt inactive, nu pot beneficia de acest sprijin major. Pentru acestea nașterea unui copil nu vine cu o plasă de siguranță financiară, ci cu un risc crescut de sărăcie.În plus, plafonarea indemnizației la 8.500 de RON, deși pare( și este!) generoasă, descurajează familiile cu venituri mari din hub-urile urbane (București, Cluj, Timișoara), unde costul vieții este ridicat. Pentru o mamă cu un salariu net de 15.000 RON, spre exemplu, intrarea în concediu parental înseamnă o pierdere de aproape 50% din venitul lunar, ceea ce poate duce la amânarea nașterii sau la limitarea la un singur copil.
Inegalități regionale și participarea taților
Datele din sectorul analizat indică o utilizare asimetrică a concediului parental, utilizare care reflectă mai degrabă strategii de supraviețuire economică decât o dorință de echilibru viață-muncă. În județele sărace, unde rata șomajului este mare și oportunitățile economice sunt puține, ponderea taților care intră în concediu parental depășește 30%. În aceste cazuri, tatăl este adesea singurul membru al familiei cu un contract de muncă formal, iar indemnizația sa devine principala sursă de venit a gospodăriei, în timp ce mama îngrijește copilul fără a fi înregistrată oficial. În contrast, în zonele dezvoltate precum București, Cluj-Napoca sau Iași participarea taților este sub 10%, în ciuda introducerii „lunii tatălui” (extinsă la 2 luni în 2023), semn că presiunea profesională și normele culturale tradiționale sunt mai puternice decât stimulentele legislative.
Impactul sistemului de sănătate și al indicatorilor de calitate a vieții
Decizia de a avea un copil nu este influențată doar de durata concediului, ci și de încrederea în sistemul care va asista nașterea și creșterea copilului. Aici, România prezintă deficiențe structurale majore care amplifică sentimentul de insecuritate. Indicatorii de sănătate publică din România rămânând printre cei mai slabi din UE și OCDE, în ciuda progreselor economice. Statisticile și imaginile din România reală indică faptul că „generozitatea” statului se oprește la ușa spitalului sau a cabinetului medical. În acest fel și în aceste spații, părinții se confruntă cu un sistem de sănătate subfinanțat (unul dintre cele mai mici procente din PIB pentru sănătate din OCDE), unde plățile informale și lipsa medicilor în mediul rural sunt realități cotidiene. Nu e astfel de mirare că teama de complicații medicale sau de costurile ascunse ale îngrijirii copilului devine și ea un factor inhibitor cu șanse mari de a deveni mai puternic decât optimismul izvorât din indemnizația primită.
Capitalul uman și educația
O altă dimensiune esențială a paradoxului este calitatea îngrijirii și a viitorului oferit copiilor. Dacă rezultatele PISA arată de ani buni că aproape jumătate din tinerii de 15 ani din România nu posedă competențe de bază, fiind analfabeți funcțional, acest fapt extrem de îngrijorător nu are cauza primară în calitatea slabă a educației din gimnaziu (așa cum se crede și se susține oficial!), ci tocmai în lipsa unei îngrijiri, dezvoltări și educații timpurii sau din slaba calitate a acestora. Perioada de la 0 la 6 ani include segmentul temporal din viața copilului cu cea mai mare plasticitate neurologică și cu cele mai mari șanse de eficacitate educațională, fapt demnostrat științific nu doar de celebra ecuație Heckman, dar și de cercetările lui Jack P. Shonkoff de la Harvard Center on the Developing Child, ale lui Marian Diamond de la UC Berkely, Bruce D. Perry (Neurosequential Model of Terapeutics), Daniel J. Siegel de la UCLA School of Medicine.
Această perspectivă a unui sistem educațional neperformant îi determină pe părinții din clasa medie să investească masiv în educația privată sau în meditații, ceea ce sporește semnificativ costul perceput al creșterii unui copil și poate constitui un motiv plauzibil al tendinței de reducere a numărului total de copii pe care o familie și-i permite.
Cele două Românii. Migrația și distorsiunea realității demografice
Analiza paradoxului nu poate fi completă fără înțelegerea modului în care migrația externă modelează datele. România suferă de o „amputare demografică” prin plecarea a milioane de tineri, majoritatea aflați exact la vârsta la care ar trebui să își întemeieze familii. Datele INS din 2025 scot în evidență o discrepanță majoră: România „oficială” (după domiciliu) are 21,7 milioane de locuitori, în timp ce România „reală” (rezidentă) are aproximativ 19 milioane. Această diferență de peste 2,5 milioane de persoane reprezintă migrația netă acumulată. Emigrarea masivă a populației tinere, începută după aderarea la UE în 2007 și accelerată după 2014, a dus la o scădere critică a numărului de părinți potențiali. Cele două Românii apar acum pregnant și în statisticile din Italia, Spania, Germania sau Marea Britanie. Paradoxal, acești cetățeni români profită de sisteme de concediu parental mai scurte, dar mai bine integrate cu piața muncii și cu servicii sociale de calitate de acolo, în timp ce România rămâne cu oferta unui sistem generos în primii doi ani, dar cu tot mai puțini beneficiari reali.
Concluzii și condiționalități de politici publice
Paradoxul românesc este real și se susține prin date certe: avem unul dintre cele mai lungi și mai bine plătite concedii pentru creșterea copilului din lume, dar acest instrument s-a dovedit insuficient pentru a opri declinul demografic.
Eșecul modelului românesc rezidă în caracterul său unidimensional. Politica s-a concentrat pe timpul în afara muncii, ignorând faptul că părinții moderni au nevoie și de suport în timpul muncii. Generozitatea concediului de 2 ani a devenit astfel, în mod neintenționat, o capcană a deprofesionalizării pentru femei și o scuză pentru stat de a nu investi în infrastructura de îngrijire timpurie. Situație ce a început să fie schimbată în ulimii ani, îndeosebi la presiuni externe și cu contribuția esențială a unor orgnizații neguvernamentale (Fundația Step by Step fiind un purtător de drapel în această direcție, alături de Asociația Națională a Colegiilor și Liceelor Pedagogice), cu sprijinul unor programe generoase (Servicii Integrate pentru Educație Timpurie, 2025-2026) finanțate în principal prin fonduri din PNRR.
Este evident că paradoxul demografic al României nu poate fi catalogat și perceput ca o fatalitate, ci, dimpotrivă, ca un rezultat al unor politici publice incomplete. Deși timpul și banii oferiți tinerilor părinți sunt resurse prețioase, ele rămân aprope sterile în absența siguranței medicale, a infrastructurii educaționale și a unei piețe a muncii incluzive. Fără o corecție urgentă a acestor deficiențe structurale, declinul demografic va continua să submineze însăși sustenabilitatea statului român în deceniile următoare.