Închide
M-am trezit cu pofta să fluier în biserică. Să vorbim puțin despre cultul olimpicilor și mitul performanței. În ultima vreme, orice subiect legat de educație e pus în dezbatere printre părinți, ies în față, vocali și mișecuviști, o anumită categorie de „Părinți de Copii Olimpici”, care „muncesc pe rupte”, sunt hiper-merituoși și cumva etern ultragiați de stat în momentul în care orice altă categorie socială primește vreo bursă sau vreun sprijin. Ea s-ar fi cuvenit, în mod necesar, exclusiv Olimpicilor. Pentru că reprezintă „excelența”.
Îmi permit să scriu ironic pentru că am fost elevă olimpică. Am mers la o mulțime de concursuri, din plăcere sau de plictiseală, am luat și un premiu pe țară, de multe ori doar pe municipiu. Nu am făcut meditații, nici măcar nu m-am pregătit special în mod deosebit pentru majoritatea (am profitat doar de orele de chiul legal „pentru pregătire”). Nu am primit nici măcar bursă de merit (da, erau și pe vremea aia), care se dădea doar efectiv celor mai buni. Și n-am plâns după niciun avantaj, că nu prea aveam de ce. Învățam pentru că îmi plăcea și mergeam la olimpiade ca provocare personală.
Nu știu câți Olimpici avem, de avem atâția părinți de Olimpici, dar am senzația că sunt mulți oameni care pompează meditații cu nemiluita în copii, doar pentru a câștiga concursuri și a acoperi familia de glorie (și, dacă se poate, de alte avantaje). Apoi, își frâng mâinile pe grupuri că nu mai fac nimic copiii lor decât școala de dimineață de la 7 până noaptea la 1, până la îmbolnăvire.
Am însă o veste proastă: cu excepția unei mâini de copii care sunt autentic excepționali, cei mai mulți nu sunt, realmente, vârful de lance al excelenței. Doar pregătiți îndelung pe un anumit subiect. Depun efort, e drept, dar raportat la nivelul de sprijin și competențe, nu mai mult efort decât depune un copil de nota 5 să facă o lucrare de nota 7. Învață, dar mai mult tocesc. Au noroc de susținere morală și adesea materială, dar și ghinion de presiune enormă pe umerii lor (pe care nu o va recunoaște niciun Părinte de Olimpic). Și succesul la olimpiade nu se traduce, de regulă, nici în gândire critică mai dezvoltată, nici în cultură generală mai vastă, nici în mai mult succes profesional. Doar în lauri trecători.
Amintesc mereu cazul unei foste colege care, la olimpiada de limba română, a aplicat (cu minima adaptare) un comentariu învățat pe de rost pentru o poezie a altei poezii și a trecut mai departe. Lucrurile nu par să se fi schimbat foarte mult, să nu ne îmbătăm cu apă rece.
Aș vrea să văd părinții de olimpici realmente preocupați cum cer condiții adecvate de pregătire pentru copiii lor, cum cer dotări în școli care să-i stimuleze, cum cer activități extracurriculare în domeniu. Nu cum plâng după recompense financiare mai mari, pentru că — după cum spunea ieri o mamă — „performanța nu e ieftină”. Aș vrea să nu mai ceară nimeni ca învățământul gratuit și obligatoriu să fie calibrat doar pentru a ajuta acești copii să „facă performanță”, chiar dacă asta implică faptul că restul colegilor lor nu pot ține pasul.
Și aș vrea ca niciodată — dar niciodată — să nu mai fie comparați Olimpici, în care se investește masiv din toate punctele de vedere, cu copiii lipsiți de șanse din medii defavorizate, implicând că primii sunt „cuminți”, „buni” și „merituoși”, în timp ce ultimii sunt un fel de suboameni, pe care nu merită irosiți banii de carte sau bursele sociale. În special în timp ce, după calitatea ortografiei și a discursului, mulți dintre acești apărători ai olimpicilor nu par să fi reprezentat ei înșiși o bună investiție a banilor cheltuiți de stat cu școlarizarea lor.