Închide
de Andrei Avram, profesor de istorie
Pare că despre cele trei aspecte sunt interdependente și comutatibile. Discuția despre sistemul de învățământ atrage după sine critica acestuia și semnalarea faptului că se află „în criză”. Discutăm despre „criza” dintr-un alt domeniu şi ajungem, inevitabil, la educație. Pentru că – nu? – totul pornește de la calitatea actului educațional. Criticând societatea, criticăm sistemul de educație și viceversa. Cert este că, nu de puține ori, intrinsecă criticii îi este criza aspectului criticat. Mai ales dacă procentul celor care critică este foarte ridicat.
Astfel, consider oportună o definire mai clară a conceptelor. Când au început oamenii să critice și să discute despre crize? Care au fost semnificațiile acestor concepte de-a lungul timpului? Ne poate ajuta etimologia conceptelor să înțelegem mai bine realitatea prezentă?
În Septuaginta (traducerea grecească a Vechiului Testament), critica are sensul „jurisprudenței și al dreptului”, păstrarea acestora fiind sarcina celui care guvernează. Așadar, utilizarea criticii nu semnalizează nicio criză, dimpotrivă, ne duce cu gândul la stabilitate. Abia în Noul Testament, mai exact în Evanghelia după Ioan, conceptul „critică” capătă semnificația Judecății de Apoi, aceasta ducându-ne cu gândul a o posibilă anticipare a „crizei”¹.
Cât despre conceptul „criză”, utilizarea acestuia ținea, în Antichitate, de domeniul medicinii, fiind întâlnit atât la Hipocrate², cât și la Galen³, „criza unei boli” având semnificația de „verdict medical”. Așadar, în Antichitate doar medicina putea fi în criză, iar semnificația crizei era cu totul alta decât cea din zilele noastre. Preluate din limba latină în limbile vernaculare, conceptele apar pentru prima dată în Anglia și Franța, în apropierea anului 1600, iar în secolul al XVII-lea, prin critique, respectiv, criticism, se înțelegea „arta unei evaluări adecvate”, inițial aplicată textelor autorilor antici, ulterior fiind extinsă și la „popor și oameni”⁴. Așadar, nu putem identifica nimic subiectiv în critică, dimpotrivă, cel care critica era un profesionist al hermeneuticii.
Pe parcursul secolului al XVII-lea, criza are tot valențe medicale, însă i se adaugă o semnificație nouă, anume „cotitura înspre însănătoșire”⁵. Astfel, constatarea crizei nu reprezenta un motiv de angoasă, dimpotrivă, unul de bucurie, întrucât anunța vindecarea.
Semnificațiile „criticii” s-au modificat abia în secolul al XVIII-lea, un secol al „conceptelor polare”, cu semnificații aflate la extremități și ireductibile: om vs. principe, filosof vs. politician⁶ ș.a.. Așadar, începând din această perioadă, cei care criticau o făceau din cauza unor nemulțumiri, conștientizau posibilitatea unei crize. Iar pentru început, criticau pentru a evita criza. Însă, cu trecerea timpului, aceștia își vor fi asumat rolul rezolvării crizei, considerând că moralitatea era de partea lor, că luptau de partea corectă a baricadei. Se gândeau mai mult la momentele de după criză, decât la modalitățile prin care aceasta putea fi rezolvată. Astfel, „critica” a trecut prin multiple transformări: mai întâi a devenit „super-critică”, iar în cele din urmă ipocrizie. Pentru că, odată cu critica, s-au metamorfozat și criticii: din oameni obiectivi, care cautau soluții, au ajuns să se considere supra-oameni, deținători ai Adevărului, iar în cele din urmă au devenit mincinoși. Ce a mai contat, atât timp cât au mințit în numele propriului Adevăr? Pentru „critici” prea puțin, însă pentru cei care au răspuns în fața Tribunalului Revoluției cu bunul cel mai de preț – propria viață – totul.
Așadar, putem alege în ce modalitate criticăm. Nu ar trebui realizată o relație de sinonimie între critică și nihilism pentru că, astfel, critica și-ar pierde conotațiile pozitive. Nu criticăm pentru a adânci criza, ci pentru a încerca să găsim soluții. Este o problemă aceea că sistemul de învățământ este criticat? Depinde de abordare. Nu, atât timp cât criticile sunt constructive, când acestea țin cont și de opiniile experților⁷. Da, atunci când oameni fără pregătire consideră că la problemele discutate există un singur adevăr, iar acela e al lor. Istoria ne demonstrează faptul că „gândirea polară”, maniheistă, nu rezolvă problema, ci, dimpotrivă, transformă criza în crize. Așadar, e nevoie de nuanțe, de multiple perspective, în analiza sistemului educațional, precum și în a oricărui alt domeniu. Așa cum alții, înaintea noastră, au criticat constructiv, iar identificând „criza” au zărit primul pas înspre însănătoșire și noi am putea să o face. Ușor de spus, greu de făcut.
¹ Reinhart Koselleck, Critică și criză. O contribuție la patogeneza lumii burgheze, Traducere: Maria-Magdalena Anghelescu, Postfață: Claudiu Gaiu, Editura Tact Cluj-Napoca, 2013, Nota 155, p.129.
² Cel mai cunoscut medic din Grecia Antică (460 î.Hr. – 370 î.Hr.).
³ Medic roman (129-200/216).
⁴ Reinhart Koselleck, op.cit., pp.129-130.
⁵ Ibidem, p.131, Nota 154.
⁶ Ibidem, pp. 150-155.
⁷ Referitor la scăderea prestigiului experților în societate și consecințele nefaste ale acestor abordări, vezi: Tom Nichols, Sfârșitul competenței. Discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale, Traducere de Cristian Fulaș, Editura Polirom, Iași, 2019.
