Declar pierduți șaizeci și cinci de mii de copii

Declar pierduți șaizeci și cinci de mii de copii

de Marcel Bartic, profesor

În date concrete, Evaluarea Națională a însemnat o sută șaizeci de mii de copii înscriși. Dintre aceștia, s-au prezentat la examen o sută cincizeci și două de mii.

Opt mii s-au pierdut pe drum.

Din cei o sută cincizeci și două de mii, aproape patruzeci de mii au luat sub cinci.

Șaisprezece mii de copii nici nu au ajuns să se mai înscrie la Evaluarea Națională, îngroșând cel mai probabil cifrele abandonului școlar.

Asta înseamnă șaizeci și cinci de mii de copii din România rămași ai nimănui.

Doar în 2024.

Sigur, nici un sistem educațional din lume, oricât ar fi de performant, nu va avea un succes de 100%. Intervin mulți alți factori, care nu țin neapărat de sistemul de învățământ, întotdeauna vor exista situații independente de voința și putința școlii. Chiar și așa, în țările cu mai multă experiență decât avem noi, există soluții alternative, programe de educație remedială, trasee educaționale care să asigure cât de cât un loc în societate fiecărui copil.

În România acești copii sunt pe cont propriu.

Evaluarea Națională nu este un concurs sau vreo olimpiadă. Fiecare copil ar trebui să demonstreze că a obținut competențele standard după opt ani de gimnaziu. O mai spun încă o dată, pot exista excepții, pot fi situații care nu țin de școală. Dar, când un sfert dintre copiii care ar fi trebuit să termine clasa a opta nu reușesc să promoveze aceste examene, înseamnă că problema nu este la ei.

Nu poți da vina pe toți că nu vor să învețe. Nu poți să spui că toți sunt dezinteresați. Or fi câteva zeci, sute, mii.

Nu șaizeci și cinci de mii!

Este irelevant câți de zece s-au luat. Politicile publice în educație nu se fac pentru șaizeci și cinci, două sute sau cinci sute de copii. Știu că gâdilă orgoliul unora, face bine la stima de sine dar nu are legătură cu misiunea unui sistem de învățământ. Rolul acestuia este să pregătească toți copiii pentru a face față unui viitor imprevizibil. Să se integreze în societate, să aibă un sistem de valori unanim acceptat, competențe mimimale care să le ofere o viață independentă.

Asta trebuie să facă învățământul.

Cauza nu este una socială, cum o bănuiesc mulți. Este irelevant că acești copii provin din zonele sărace ale țării și nu și-au permis meditații. Nu era nevoie să ajungă la meditații! Pentru promovarea examenelor naționale, ar fi trebuit să fie suficient ce se face (sau ar fi trebuit să se facă) în școală. Situația socială a părinților contează mai puțin. Dacă ar fi existat programe de educație remedială, masă caldă în școli, consilieri școlar bine pregătiți, directori dați naibii care să-i bată părintelui la poartă să-și pună copilul sa învețe, nu mai eram în situația asta.

De ce suntem totuși aici?

Cauza este una politică.

Eu nu cred că este incompetență în politicile publice în educație. Nu. Cei care le fac știu foarte bine ce fac. Și aici e și vina noastră.

Ați observat ce entuziasm național se declanșează la pozele cu olimpici în aeroport? Câte aprecieri, cât „respekt!”, câte felicitări? Ați observat, bravo.

Și politicienii la fel.

Dă bine să ai olimpici. Vitrine burdușite cu diplome și medalii. Asta vreți, asta vă dăm. Dă-i încolo pe amărâții ăia de prin cotloanele patriei. Un progres de la trei la șase nu aduce voturi. Un medaliat la balcaniadă, da. Așa că hai să facem legi, examene, regulamente și o finanțare care favorizează școlile cu olimpici. Poporul se îmbată cu iluziile pe care acestea le oferă și uită de ăia șaizeci și cinci de mii de copii ai nimănui.

Nu cred că trebuie să vă amintesc care au fost rezultatele de la ultimele alegeri. E clar că îmi validează teoria.

Ce e de făcut?

Nimic foarte greu.

Hai să aplaudăm cu același entuziasm un copil care are progres de la nota patru la nota șase.

Să îl aplaudăm atât de tare încât politicienii de pe margine să facă legi, regulamente și o finanțare în favoarea acestei categorii de copii. Nu vă faceți griji, numărul olimpicilor va rămâne același, din simplul motiv că nu are școala nici un merit pentru rezultatele lor.

Nu vom avea însă șaizeci și cinci de mii de copii pierduți pe drum.

Cu alte cuvinte, reforma în educație va începe în momentul în care vom scăpa de complexele noastre istorice de inferioritate.