Închide
de Radu Silaghi-Dumitrescu, profesor și președintele Consiliului Științific de la Universitatea Babeș-Bolyai
Autorii din România au publicat cam 20000 de articole științifice în 2025, zice celebra bază de date „ISI”. Asta le permite unora să spună că sunt excelenți și ei și instituțiile lor, căci numărul de lucrări și numărul de citări și indicele h și clasamentele și diplomele și ceremoniile etc. Din afară, tot mai des administratori publici și plătitori de taxe se uită confuz (sau nu se uită deloc) și nu înțeleg nimic, fiindcă toată acea excelență se oprește la poarta instituției și la granița țării. Când ca un om simplu încerci să rezolvi o problemă în viața ta, sau ca un prim-ministru simplu încerci să rezolvi o problemă în țara ta, universitatea aproape niciodată nu are de livrat altceva decât reclame, cereri de finanțare și rapoarte cu platitudini plagiate după cei care generează cu adevărat cunoaștere și rezolvă cu adevărat probleme.
Am zis *aproape* niciodată, pentru că dintotdeauna rămâne valabil clasicul citat al rectorului UBB și președintelui Academiei Române, Ionel Haiduc: avem insule de excelență într-un ocean de mediocritate. În orice caz, frustrați de ocean, tot mai mulți spun ca un fost (sau actual, sau viitor, nu mi-e clar din ce se vede la știri) prim-ministru: e cazul să deranjăm un pic universitățile, să le punem să facă și ceva concret. Sau, mai dur spun alții: universitățile sunt adunături de paraziți.
Criticii au dreptate să fie critici. Cele 20000 de articole adesea nu spun mare lucru decât că știm ceva meserie și că existăm. Ceea ce e bine dar nu prea ajută restul societății. Aproape 40% dintre cele 20000 de articole apar la o singură editură, specializată într-un sistem rapid de publicare unde autorii plătesc taxe ca să apară articolul (APC, article processing charges). Sistemul acesta, numit frumos Gold Open Access, sună bine și are și conotații generoase: ca autor plătești ca să te asiguri că toată lumea are acces la rezultatele tale – și publicul general ca să știe și să fie informat, și cercetătorii săraci care n-au bani de biblioteci, și în plus după toate astea te vezi și tu mai bine în lume și la evaluări și în clasamente. Problema cu aceste edituri Gold e că încă (atenție la încă, fiindcă lucrurile evoluează) asta vine cu compromisuri despre calitate și substanță. Din cauza acelor compromisuri, în lumea largă și serioasă, unde prim-miniștrii n-au nevoie să deranjeze universitățile, colegii mei (aceia care chiar se cheamă cercetători pe bune) nu prea au timp de edituri Gold rapide (să spunem publicații fast-food), sau chiar îmi spun des că instituțiile lor nu privesc bine așa edituri. Și pentru calitate și pentru dubiul etic: ar trebui oare să plătești ca să publici? Nu cumva asta distorsionează lucrurile ca să primeze banul nu calitatea? La Oxford și la Harvard, aceeași editură Gold care acoperă aproape 40% din România… reprezintă sub 2% din publicații.
Dar, cum am spus, peisajul din România nu e complet uniform. Iată un grafic cu procentajele de la cele mai productive universități din România: de la aproape 15%, la aproape 80%.
Sistemul e foarte eterogen așadar. Două lucruri de spus atunci. (1) Trebuie să deranjăm, dar nu împingând insulele de excelență în ocean doar fiindcă n-au excelența din toate punctele de vedere. (2) Dacă vrei să faci clasamente, e tare problematic. Încă majoritatea clasamentelor internaționale insistă pe „numere de lucrări” sec, fără să se uite la diferențe precum cea de mai sus.
Unele clasamente încep tot mai mult să întrebe calitativ experți și mai puțin să numere mere și pere. Până atunci, unele universități în semn de protest pur și simplu se retrag din clasamente, mai ales din cele care numără fără cap. Sorbona, Utrecht, Zurich, Columbia (New York), școlile medicale ale Yale și Harvard, dar și universități din afara sferei occidentale (ex., India, China).
Europa a inițiat CoARA (Coalition for Advancing Research Assessment), care se trezește în sfârșit, după o lungă și păguboasă tradiție europeană de abuz de numere în evaluarea universităților – și spune să o lăsăm mai încet cu clasamentele și cu numerele, în favoarea calității. În România cam toată lumea a semnat CoARA.
Ministerul evaluează de anul trecut instituțiile de cercetare inclusiv după aceste principii normale (că *doar* după ele încă nu se poate). CNCS și UEFISCDI le promovează în procesul de evaluare a granturilor de cercetare. La UBB Consiliul Științific le aplică de multă vreme pentru competiții interne. Dar… în afară de asta cam nimeni nu le ia în serios și mai ales nimeni nu le aplică acolo unde ar conta. De exemplu la finanțare, sau la concursurile de angajare pe post.
Trebuie să ne uităm bine unde și cum mergem (dacă mergem) cu toate aceste evaluări și clasamente bazate pe numere. Altfel… vom rata oportunități bune de a fi mai buni. De a valoriza mai bine ceea ce avem, fără să forțăm publicații acolo unde nu era nevoie de ele sau unde nu aveam ceva stringent de spus, de exemplu.