Închide
de Andrei Avram, profesor de istorie
E o întrebare care, în contextul actual, tinde să se transforme într-o marotă. Îmi place să cred că nu sunt unul dintre aceia despre care se repetă obsesiv că au ales să fie profesori pentru că nu a avut alternative și că au preferat aceasta în locul șomajului. Nici varianta conform căreia cei mai slabi absolvenți ai Facultăților au intrat în învățământ nu se aplică în cazul meu, cum nu se aplică nici în cazul profesorilor pe care îi cunosc.
A fost o alegere obiectivă, motiv pentru care nu m-am identificat niciodată cu statutul de victimă a sistemului pentru că, printre altele, am ales să fiu profesor în sistemul de stat, renunțând la alte variante.
Așadar, de ce sunt profesor?
Pentru că sunt pasionat de cunoaștere, iar cunoașterea prizonieră între patru pereți o consider lipsită de farmec. Îmi place să împărtășesc cunoașterea celor din jur, elevilor mei de diferite vârste. Iar acest lucru îl consider un privilegiu. Să fiu martor și cronicar al evoluției a sute de elevi, să sădesc o mică parte din ceea ce cunosc și aflu în mințile lor.
Pentru că, de cele mai multe ori, m-am simțit respectat de elevii mei. Pentru că aceștia sunt deschiși provocărilor, pentru că sunt dornici să cunoască și pentru că simțul lor critic este foarte ascuțit. Pentru că fiecare zi petrecută la școală este, și pentru mine, o zi în care aflu și învăț lucruri noi. Pentru că, în ciuda stereotipurilor, profesorii nu au o meserie monotonă. Nicio zi petrecută între elevi nu se aseamănă cu alta. Pentru că fiecare elev reprezintă o realitate complexă. Pentru că pot fi parte a procesului fascinant prin care mințile se transformă, iar copiii devin adolescenți și tineri.
Pentru că una dintre ideile care mă ghidează este aceea că voi face această meserie atât timp cât o voi face cu bucurie. Și pentru că dacă, cândva, se va întâmpla să mă plictisească interacțiunea cu elevii, mă voi retragere, voi încerca altceva. Pentru că – nu? – aceasta le transmitem elevilor noștri, faptul că lumea se schimbă mai repede decât oricând și că e rolul nostru să ne adaptăm schimbărilor.
Cu toate acestea, lucrurile sunt mult mai complexe decât atât. Iar într-o societate în care clasa politică recită sloganuri despre „educație ca prioritate națională”, însă de zeci de ani (!) acționează împotriva „priorităților”, într-un context în care pare că se dorește învrăjbirea elevilor și a părinților împotriva profesorilor, ajungi să te întrebi de ce sunt profesor? sau dacă merită să fiu profesor?
Se discută despre cum vor fi atrași tinerii valoroși în sistem. Până atunci, alții, poate mai puțin valoroși, se gândesc dacă merită să rămână în sistem. Pentru că, din fericire, nu există legare de nicio catedră.
