fbpx

De ce se tem copiii din România? … De părinții lor…

de Andra Zaharia, psiholog clinician

Da, titlul este corect. Deși poate părea exagerat sau greu de crezut, în România, copiii se tem de părinții lor.

Cum de este posibil acest lucru după 28 de ani de democrație?

Păi, cum ar putea sta lucrurile altfel atât timp cât peste jumătate dintre români consideră că bătaia este o formă de educație (51%) și este ruptă din Rai (8%), că eu te-am făcut, eu te omor și că de multe ori copilul și-o cere (10%) sau că pur și simplu se întâmplă (6%)?

Cum ar putea sta lucrurile altfel când doar 3% dintre părinți regretă faptele de violență împotriva copilului?

Cum ar putea sta lucrurile altfel când doar 9% dintre români sunt non-violenți?

Atât timp cât procentele pro violență nu vor scădea cât mai aproape de zero, atât timp cât violența nu va fi înlocuită de iubire și acceptare necondiționată, copiii se vor teme în continuare de părinții lor. Și vor crește și se vor maturiza în familii în care violența este privită ca un modus vivendi, împrumutând și perpetuând și ei la rândul lor modelul familial în care au trăit și oferind mai departe ca „moștenire” aceleași traume pe care ei înșiși le-au trăit.

Urmând același curs, mergând pe același drum și repetând aceleași concepții și comportamente, nu vom putea obține rezultate diferite. Iar generațiile viitoare, copiii copiilor noștri vor trăi tot într-o lume care consideră că un copil merită să fie lovit zi de zi pentru că se poartă urât (88%), pentru că este nerecunoscător (97%) sau pentru că nu înțelege că părintele este obosit (98%). Pentru că un copil abuzat va purta asupra sa rănile vizibile sau invizibile, rușinea, vina și convingerea că totul a fost spre binele său.

Și cât vom continua să privim lucrurile în acest mod, vom fi departe de a înțelege că familia reprezintă baza de siguranță a copilului, locul în care el este iubit și acceptat necondiționat,  îngrijit, încurajat și susținut să se descopere pe sine și pe ceilalți, să-și găsească drumul și rostul în viața; într-un cuvânt – să fie.

Că rolul copilului nu este de a împlini visurile părinților și nici de a fi responsabili pentru fericirea sau nefericirea acestora, ci de a fi responsabil pentru ceea ce gândește, simte, acționează și visează pentru și despre sine.

Că fiecare palmă sau jignire primită vă lăsa urme în stima și încrederea în sine, îi va știrbi din încrederea că poate fi mai bun decât i se spune că este, îi va fura speranța că poate vreodată să aibă încredere în oameni, să se simtă iubit și în siguranță alături de cei dragi.

Și ar fi să nu ne amăgim că „unde dă mama, crește” pentru că unele cicatrici, deși nu se văd, nu se mai vindecă niciodată.

Cifrele folosite fac parte din raportul de cercetare de piață intitulat „De ce lovim copiii?” pe care Reveal Marketing Research și World Vision l-au lansat pe piață și care are drept scop susținerea campaniei de stopare a violenței împotriva copiilor.

Dacă vă împinge curiozitatea să aflați mai multe despre ce și cum gândesc românii despre violența împotriva copiilor, puteți citi aici raportul integral.

Articolul a fost publicat inițial pe blogul Andrei Zaharia și a fost preluat cu acordul autoarei.