Închide
De ce nu există o formulă nivel–notă, și de ce e bine așa
de Gabi Bartic, CEO Brio
Ministerul a răspuns, în aceste zile, la câteva întrebări despre cum se aplică standardele naționale de evaluare. Răspunsul e corect din punct de vedere metodologic, dar e dens, iar citit repede poate lăsa o impresie greșită. Merită parcurs cu răbdare, mai ales de către colegii profesori, pentru că lămurește exact lucrurile de care se leagă cele mai multe temeri.
Ce spune Ministerul, în esență. Că nu există și nu se pregătește o „formulă magică” care să transforme automat un nivel de performanță într-o notă. Că profesorul rămâne cel care acordă nota, folosind descriptorii ca reper. Informându-se din standarde. Și mai spune că un elev poate fi la niveluri diferite la competențe diferite ale aceleiași discipline, iar asta e normal, nu o problemă de rezolvat printr-un calcul sec. Mai pe limba noastră, că poate să aibă competențe stelare la algebră și calcul și să fie mediocru la, de exemplu, asemănarea triunghiurilor.
Cele trei afirmații sună, la o citire grăbită, a „deci nu se schimbă nimic” sau „deci fiecare face ce vrea”. Niciuna nu e adevărată. Iată de ce.
Primo. De ce nu există o formulă magică nivel–notă și de ce e bine așa. Nivelul descrie ce poate face elevul la o competență, într-un moment. Nota adună mai multe competențe, din mai multe momente. A lega mecanic una de alta – „Consolidat = 7, this is it” – ar șterge tocmai informația utilă: nu cât a luat, ci ce știe să facă și ce urmează. O grilă fixă și rigidă ar fi fost calea scurtă și greșită. De aceea niciun sistem serios de evaluare din lume nu convertește automat nivelul în notă.
Secundo. „Competența profesională a profesorului” nu înseamnă „fiecare cum simte el”. Aici e punctul cel mai ușor de citit greșit. Între o formulă impusă și arbitrarul individual există un teren concret, pe care descriptorii îl fac pentru prima dată teren comun: cum construiești o sarcină care lasă elevul să demonstreze fiecare nivel, cum citești din lucrare nivelul atins, cum treci de la nivelurile pe competențe la o apreciere de ansamblu. Până acum, fiecare profesor făcea acest drum singur, mereu diferit decât vecinul de catedră. Descriptorii comuni sunt exact ce reduce diferența – nu prin constrângere, ci printr-un set de repere împărtășite.
Tertio. Profilul neuniform e informația suplimentară a standardelor, nu defectul acestora. Faptul că un elev e Avansat la o competență și De bază la alta nu e o neregulă care cere o medie. E harta lui de învățare: arată unde e puternic și unde are nevoie de sprijin. Redus la o singură cifră (pe care, cum se vede, toată lumea o cere bătând nerăbdător din toc), exact acest lucru se pierde. Standardele îl păstrează vizibil pentru profesor, pentru elev, pentru părinte.
Deci ce se schimbă, de fapt? Nu numărul de note și nu autonomia profesorului. Se schimbă temeiul: de la „cât din punctajul probei” la „ce nivel a demonstrat la fiecare competență”. Iar promisiunea că un 7 va însemna cam același lucru de la o școală la alta rămâne validă – doar că se împlinește prin descriptori comuni și prin judecată profesională exersată împreună, nu printr-un tabel trimis de sus. Aceea e partea lentă și reală a reformei. La sprijinul care o face posibilă, la exemple, la repere de utilizare, ocazii ca profesorii să-și calibreze judecata împreună, la toate astea se lucrează. Acolo e testul adevărat, mai mult decât în orice grilă de echivalare.
Mă apucă și râsul când zic: cu răbdare trecem și prin asta.
Noi, să-mi fie iertat, mai repede, că-ncepe școala 🙂.
Cu muzicuță, cum e standardul locului.