De ce minte copilul?

De frică și de rușine, iar acestea două pot lua o mulțime de chipuri, chipuri de care copilul încearcă din răsputeri să se ascundă.

Omul se naște sincer și trăiește o vreme așa. Cei mai mulți oameni nu-și mai amintesc de vremurile în care spuneau ce credeau și spuneau pe loc, fără ocolișuri, spuneau în față. Nici n-au cum să-și amintească, asta s-a întâmplat în copilăria foarte, foarte mică, de cele mai multe ori nici nu se exprimau prin vorbe atunci când li s-a dat peste… sinceritate, atunci când au fost dresați să mintă.

„Nu e frumos ce-ai zis/făcut“ i se spune copilului mic, iar el simte dezamăgirea adultului și cu dezamăgirea aia lipită de suflet rămâne. Acțiunile lui sunt etichetate/amendate pe loc, adulții știu exact când „vina“ îi aparține copilului. Și se comportă în consecință: ceartă, reproș, amenințare. Adică invalidare și înfricoșare. Cel mai adesea, copilul nu este întrebat de ce a ales să facă/să spună acel lucru, ce a vrut el de fapt. Asta când poate spune, pentru că atunci când e mic e suficient să fie supravegheat permanent. La doi-trei-patru ani, copiii nu fac lucruri rele, copiii descoperă lumea. Dacă însă sunt blamați pentru asta, învață să-și ascundă descoperirile, învață să mintă, să pună la punct disimularea, să ascundă fapte, emoții, să nu-și exprime convingerile.

Știu, au deja experiență, că vor fi admonestați, poate și pedepsiți. Iar copiii nu pot crea scenarii perfecte care să-i apere de furia dulților, așa că, de cele mai multe ori, sunt prinși cu minciuna. Atunci e și mai rău: li se reproșează și minciuna, sunt pedepsiți și pentru ea. Iar copiii înțeleg că nu e bine nimic din ce fac. Deja le e frică să spună adevărul, li s-a spus că n-o fac cum trebuie, le e frică să și mintă, însă minciuna e mult mai seducătoare, conține speranța că nu vor fi descoperiți, că vor putea să țină pentru ei descoperirirle, că există o lume a lor, în care nu există ceartă, reproș, amenințare și pedeapsă. Și speră, da, speră că nu vor fi prinși. Fac asta de fiecare dată când mint. Iar adulții, de fiecare dată când îi descoperă, fac și ei același lucru: îi invalidează, îi sperie, îi demoralizează.

E un cerc vicios din care copiii nu au cum să iasă singuri. Și nici nu trebuie. Adulții sunt cei care au ceva de schimbat, au ceva de dat, și anume încredere. Da, chiar dacă copiii au greșit, în ciuda greșelii, pentru că omul este mai mult decât greșeala lui, omul se pierde dacă arunci pe el continuu vinovăție, se pierde într-o lume ireală, o lume falsă, mincinoasă, în care însă, pentru că omul este mic, este copil, adulții sunt cei care l-au aruncat. Și tot ei, prin perpetuarea comportamentului abuziv, sunt cei care-l fac prizonierul minciunii. Așadar, minte copilul, părinte? Perfect, ia o oglindă, așază-te în fața ei și-ai să-nțelegi de ce minte. Dacă ești și tu sincer, desigur.