Închide
Nota 10
de Gabi Bartic, CEO Brio
Abia acum spun și eu, The kids are all right.
Am evitat să mă exprim pe subiectele de discuție, altfel extrem de bune, ale ultimei perioade, cu legătură cu educația. Și mă trezesc, precum o mătușă cherchelită la nunțile tradiționale, după ce a picotit cât a durat masa, să zic și eu ceva (de bine, cum altfel) mirilor. Așa că spun: da, copiii sunt bine.
Despre noi însă, și aici vorbesc despre tot restul mulțimii care nu include copiii de școală, nu pot spune același lucru.
Nu suntem bine pentru că, ori de câte ori vorbim despre un copil bun, avem tendința să-i spunem „de zece”. De parcă nota aia de zece ar fi singura care definește un copil. Dar facem asta, e cumva gravat pe ADN-ul nostru, trebuie să spunem tuturor, neamuri, bunici, vecini, că avem un copil „de zece”. Ne cade cerul în cap la orice confruntare cu o realitate în care copilul nostru perfect nu e de fapt „de zece”. Și ne luptăm cu oricine întru apărarea Zecelui Perfect. Ne-a rămas de undeva, de la Nadia sau de la Hagi, de la podiumurile internaționale sau de la toate frustrările noastre adunate, că TREBUIE, că E MUSAI să avem copii perfecți. La fel de perfecți ca cei menționați. O secundă nu ne-am uita la noi, o secundă nu ne-am uita în jur. Când e vorba de AL NOSTRU, el e doar perfect. Adunăm diplome, medalii, trofee, ne construim și le construim altare ale perfecțiunii și, la orice confruntare cu realitatea, începem să înșirăm, într-un delir colectiv, toate realizările Primului, Celui Mai, Zece-lui (de la primul la oliță la cel care a mers la 7 luni până la vreo medalie la concursul Șoimii Artiști la dans, schi și tabla înmulțirii la clasa a doua). Desființăm orice instanță care ne spune diferit. Da, și simulările, testele care nu-l dau în vârful piramidei. Ardem păduri, pârjolim câmpuri în căutarea confirmărilor pentru perfecțiunea copilului propriu. Am construi o școală doar pentru el, așa am fi siguri că e primul din școală. O galaxie i-am constui, doar a lui.
Nu suntem bine pentru că notele nu dau măsura a ceea ce știe (real, necosmetizat) un copil. Avem peste un milion de copii cu medii generale de peste 9. Dacă ne-am uita la mediile generației acesteia de copii care a dat acum simularea, sunt convinsă că mediile lor generale, dar nu doar ele, ci și notele la Matematică și la Română ar depăși cu mult notele primite la simulare. Pariul meu ar fi cam de 2,3-2,5 puncte în plus. Îi mințim așadar, îi mințim perseverent, și făcând asta nu le facem rău doar lor. Reușim să ducem notele într-un derizoriu atât de mare încât aș avea curajul să spun: dacă timp de un an nu am da NICIO notă în sistemul nostru de educație, mare problemă n-ar fi. Le dăm și-așa degeaba: să mângâiem orgoliile părinților și ale copiilor transformați de părinți și de societate în vânători de note mari și să pedepsim copiii obraznici nu sunt scuze suficiente pentru lejeritatea (și laxitatea) cu care am ajuns să notăm. Am folosit, ani de zile, zeci de ani, nota ca: amenințare, presiune, ca mijloc de a ne impune, ca mod de a face liniște, ca mod de a încuraja competiții și comparații inutile între copii. Și ne mirăm acum că nimeni nu înțelege rezultate individuale, fără contextul „cât a luat Mihaela”, fără „care a fost cea mai mare notă din clasă”.
Nu suntem bine pentru că niciodată nu i-am măsurat pe copii cu același instrument: nu avem standarde de predare, nu avem standarde de evaluare. Deci 7-le poate descrie când un nivel, când altul, la fel cum 10-le poate însemna „cel mai bun copil din Școala din Pârtești” sau „toți copiii de clasa a 9-a din Liceul Sava”. Ne jucăm cu notele și cu evaluările și nu ne dăm seama că, jucându-ne, le ducem într-un derizoriu din care le vom scoate extrem de greu. Evaluăm prea rupt de feedback (câte note au atașat un plan pentru copil, o propunere de remediere a lipsurilor, de îmbunătățire a nivelului?), evaluăm strict ca să evaluăm și că așa e școala de când lumea și pământul. Evaluăm pentru catalog, ca sa încheiem medii. Niciodată să vedem unde și cum putem lucra cu fiecare copil. Niciodată să îi vedem punctele tari. Niciodată să îi vedem cât sunt de diferiți și cât de mult se pot ajuta unii pe alții. Evaluăm ca să-i împărțim în „buni” și „răi”.
Dacă aș avea azi o baghetă magică, aș interzice nota 10. E-o presiune și-o povară prea mare. Aș inventa un sistem desprins de acest 10. De la 0 la 87, de exemplu. Sau de la 0 la 117, să dispară orice posibilitate a unei echivalări mentale cu sistemul 0-10 de acum. Aș testa (standardizat) o singură dată pe an, la toate materiile și aș transforma TOT restul evaluărilor în prilejuri de feedback: cum trebuie să fie ele să ajute copilul. Aș măsura frecvent, dar nu aș permite folosirea măsurătorilor decât ca prilej de analiză individuală. Niciodată pentru comparații. Nu mai spun că aș desființa Evaluarea Națională, că m-ar urî toți deținătorii rețetei și rețelei (clicii, dacă mă pune cineva să zic ce-mi stă pe limbă, nu ce e politically correct) de meditații pentru.
Revin la ce am spus de multe ori: copiii noștri sunt bine. Îi stricăm noi, îi tot defectăm cu tot bagajul nostru de prejudecăți, de așteptări prea mari, de „așa se face”-uri, de credințe oculte, de convingeri neclintite că cineva, acolo sus, ne vrea răul, îi umplem de suspiciunile și fricile noastre și de „așa a vrut Dumnezeu”-uri și ne mirăm că la final ajung niște umbre ale copiilor veseli care-au deschis ochii curioși în lumea noastră pe care, în încercarea de a o face perfectă, am reușit s-o facem doar gri, egalizantă și ternă.
Dacă notele ar fi serioase și dacă le-am lua în serios, am mai avea o șansă. Noi doar ne luptăm pe marginea lor și le combatem. Și-așa le facem copiilor noștri cel mai mare rău. Noi, cei care le vrem, cum altfel, doar binele.
