De ce „a părea“ a devenit mai important decât „a fi“

E o continuă luptă pentru imagine în lumea contemporană, dacă nu cumva acesta este al treilea război mondial. Copiii sunt afectați într-o măsură mai mare decât adulții findcă ei sunt generația următoare, cea care își va face idol din propria imagine.

Bravi soldați ai expunerii, avem grijă de imaginea noastră mai mult decât de noi înșine, iar copiii sunt extrem de receptivi la exemplul pe care li-l dăm noi, părinții, și pe care li-l dau și ceilalți adulți. Ajung să aibă propria lor armată de luptători pentru imagine încă de când sunt foarte mici. „E lumea în care trăim“, veți spune. Așa este, numai că lumea nu înseamnă pământ gol, lumea suntem noi și, chiar dacă n-o putem schimba radical, o putem însenina un pic prin autenticitate.

Oamenii au ajuns să-și construiască propriile monumente și să se urce singuri pe socluri. Și, vai!, atât îți trebuie să le zgârii un pic imaginea pe care cu atâta trudă, demnă, firește, de o cauză cu mult mai bună, și-au făcut-o în, poate, zeci de ani. Din păcate, tehnologia ne „ajută“ prea mult în acest sens, tehnologie pe care copiii noștri o folosesc mai des și cu mai multă știință decât noi.

Nu pot uita fotografiile care au făcut acum câteva luni înconjurul internetului, continentul românesc, desigur, cu o doamnă inspector școlar în vestul țării, care în realitate este complet diferită de pozele de pe Facebook. Dar atât de diferită, că nu o poți recunoaște. E lucrul cel mai trist din toată povestea aia, lucrul care reflectă fără niciun fel de cuvinte impostura care a scandalizat societatea civilă: numirea doamnei într-o funcție importantă, pentru care nu avea abilitățile și experiența necesare.

Dar hai să ne uităm la molima numită selfie, care nu cred c-a ocolit pe nimeni, indiferent cât de bune sau de proaste sunt aceste autofotografii. Desigur, experiența susținută își spune cuvântul, iar adolescenții chiar sunt cei mai mari specialiști în selfie. Acesta este și motivul pentru care ei își vor țuguia buzele deja instinctiv de fiecare dată când pozează ori se autopozează. Fetele vor ridica și-un picior, flexat din genunchi. Zâmbetul bosumflat și piciorul de barză sunt uniforma fără de care o fotografie e un eșec. Deci, va fi ștearsă, să nu cumva să lase vreo urmă.

Veți spune, poate, că o poză e doar o poză, chiar dacă vorbim despre sute sau chiar mii de poze, de fapt. Pentru un singur om. Problema este alta, anume artificialul pe care omul îl țese în jurul său atât de bine, încât ajunge să se confunde cu el. Știm bine că naturalul cere timp, viața chiar cere timp, nu?, darămite artificialul. În loc să investim în construcția noastră ca oameni, în sport, în cultură, în bucuriile noastre omenești, ajungem să investim timp și bani pentru a părea altcineva decât suntem și, bineînțeles, ajungem să ne pierdem încet-încet de noi înșine pe drumul ăsta al falsului care nu face decât să ne îndepărteze de noi și să ne aducă relații la fel de false și efemere cu ceilalți oameni. Cei care ne consumă și pe care îi consumăm. Și-atât.