Am încercat să mă uit la dezbaterea de ieri, cea despre noile planuri cadru de liceu, cu toate lentilele prin care mă pot eu uita.
Pe prima, cea de părinte, am abandonat-o prima. Copilul meu ar trebui să fie a doua generație care ar intra în liceu pe această nouă structură. Știu, nu cred, că această structură, mai suplă și mai liberă pentru elev, l-ar ajuta să se dezvolte mai bine și să își cultive vocația (oricare ar fi ea), într-un liceu unde managementul acestor alegeri ale copiilor ar fi unul corect. Sau să-și descopere vocația, prin multiple cicluri trial-and-error, așa cum se face orice învățare. Cum spuneam, perspectiva de părinte, fiind cea mai umorală, nu poate fi una în care te comporți rațional neapărat. Aveam tendința să arunc cu vini și să explic cum vom mai rata niște generații. Și pe-a lui Filip, evident. Și să dramatizez. Dar educația nu e despre Filip, nu doar despre el, pentru el voi lua deciziile individuale necesare pentru a suplini cât pot de mult ce nu va face școala pentru el. Prin a doua lentilă, cea de om de educație (nu de catedră, dar de educație), se vedea așa: e greu să treci de la un sistem centralizat, în care toată lumea e declarativ nemulțumită de centralizare, către un sistem flexibil. E ca și cum începi, după 30 de ani, să flexezi niște articulații care erau imobilizate: ele sunt, în cel mai bun caz, înțepenite. Cel mai probabil însă, ele sunt deja osificate. Trebuie timp, dorință de a mișca, înțelegerea că va durea și hotărârea că vei fi acolo, cu voință, toleranță la durere și efort până când articulațiile alea se vor mișca din nou. Aici înțeleg. E foarte greu pentru un sistem care a avut doar obiceiul mersului în lesă și ascultatului de comenzi ferme, betonate de hârtii și proceduri, să afle că are multe libertăți: nu va ști ce să facă cu ele, îl vor încurca chiar, va cere mereu hârtii, proceduri, ghidaj. Și nici măcar nu e de judecat asta: e greu, foarte greu să fii liber. E greu, foarte greu să porți responsabilitatea educării celuilalt să fie liber. E mai simplu să ridici din umeri a „așa-s regulile, le fac alții, nu noi, noi doar le respectăm” sau „Așa a venit de sus”.
A treia lentilă m-a ajutat puțin. Cea de om care conduce un business. Mi-am pus aici câteva probleme. Dacă educația ar fi un business, cum ar proceda un manager în momentul unei schimbări? Cum aș face dacă, la mine la birou, aș avea mai bine de jumătate de colegi care se împotrivesc unei schimbări pe care eu, manager, o cred bună pentru companie și pe care sunt în poziția să mi-o asum? Da, aș lua ce spunem în management ”expert decision”. O iau, mă asigur de implementare, îmi asum bunele și relele rezultate din implementare și managementul schimbării. Voi încerca să-mi ajut colegii care nu sunt neapărat favorabili acestora, îi voi sprijini cu proceduri. Le voi înlesni, pe cât posibil, tranziția către modelul nou. Dar nu-i voi lăsa să saboteze din interior bunul mers. Sigur, e simplu de spus asta, educația nu e un sistem atât de simplu de condus cum e un business mic. Dar schimbări pot fi implementate. Cum ar fi dacă, în acești doi ani în care școlile trebuie să pregătească aceste transformări, am avea de-o parte școlile care pot, știu și vor să își asume schimbarea. Și pentru celelalte am face șabloane: zeci de șabloane dintre care pot alege, și pe care le-am explica în ce locuri și cum le pot modifica. Am avea x% școli care merg cu modele proprii și apoi 100-x% școli care merg pe „modelul 1, 2, 3, 8”, în mod declarat, deliberat, care pot schimba între ele șabloanele până când ajung la un model potrivit. Părinții ar ști la ce să se aștepte la fiecare dintre școlile acelea, elevii ar ști în ce tip de model vor șamd. Ar fi o schimbare nu voită, ci mediată. Dar a fi o schimbare. Și poate, încet-încet, acelor școli le vor crește și mugurașii unor inițiative proprii.
Am un gând de final. Dacă ieri, planurile cadru ar fi fost un elev, toți profesorii din sala, veniți – Ce ironic! – la dezbatere, nu la dat verdicte, l-ar fi trimis la loc, în practica pe care o știm și azi în școli, „Treci la loc, ai 4”. Fără să-i spună ce a greșit, fără să-i spună cum să facă să crească la 5, la 7 sau poate la 10. Elevul numit Plan-Cadru ar fi trecut ieri printr-o zi de școală, cu sute de profesori în fața lui, dar de la care nu ar fi învățat decât rușinea că nu e destul. Că nu e bun. Și că tot „celălalt” era mai bun.
Am și o concluzie-parafrază: „A înțelege p̶o̶e̶z̶i̶a̶ educația înseamnă a putea iubi. Și e greu, e foarte greu să poți iubi.” Ieri n-a fost cazul.
