fbpx

Cum l-am cunoscut eu pe Moș Crăciun

Photo 188082633 / Christmas © Selesh2 | Dreamstime.com

de Marcel Bartic, profesor de istorie

Bună ziua și bună să vă fie inima! Ce mai faceți? Îmi pare c-ați cam înghețat de frig. Ia, hai înăuntru aici, printre litere și semne de punctuație, să vă încălziți oleacă. Adevărul e că s-a cam lăsat un pui de ger dar, dacă tot ați poposit pe articolul ăsta, v-am pregătit o cană de ceai fierbinte cu lămâie și niscaiva fursecuri, cât să vă mai încălziți un pic și să mai uitați de cele necazuri. Intrați pe rândurile de mai jos, vă rog, fără sfială, că am făcut un foc bun în sobă, e cald iar prăjiturile sunt colea, pe măsuță. Luați cu încredere, sunt făcute de nevastă-mea acasă, au ș-oleacă de scorțișoară pe de-asupra, v-aduceți aminte de copilărie, efect garantat.

 

Acu, c-ați trecut cu încredere de partea de introducere și v-ați acomodat cu textul, poftim de luați loc pe canapea c-acuș servim și povestea, o scot din cuptor imediat, se simte după aromă că e gata. Poftim? Unde e bradul? Acuș, acuș, iubite cetitoriule, cum să vin eu cu povestea de Crăciun fără bradul împodobit cu de toate? Atât că bradul de anul ăsta e unul special. Se lasă văzut câte un pic, câte un pic, pe măsură ce vă spun povestea. Da, vă spun eu că n-ați mai văzut brad ca ăsta. Fursecuri? Vai de mine, sigur că da, colea pe măsuță. Luați mai multe, că văd că sunteți și cu cel mic lângă dumneavoastră.

 

Așa deci. Unde am rămas? Am rămas la… na, c-am uitat. A, ba nu, trebuia să vă spun povestea. Mă rog, nu e cine știe ce, mai degrabă o amintire dintr-alea multele pe care le mai am eu de prin școli. Iaca, se cam fac aproape douăzeci de ani de când tot bântui prin sălile de clasă. Incredibil, domne, cum trece timpul ăsta. Apropo de timp, cred că vă grăbiți, poate aveți cumpărături de făcut, de pregătit mâncare, în sfârșit, ca de sărbători, ia să trec eu la subiect.

 

Ei, dragilor, n-o să vă vină să credeți dar eu l-am cunoscut pe Moș Crăciun. Parol d’honneur! Bine, pentru a respecta adevărul istoric trebuie să știți că nu era deloc moș, cred că avea așa la vreo cincizeci de ani, slab, înalt, deșirat, stăteau hainele pe el de ziceai că e cuier ambulant, doamne iartă-mă, eu m-am găsit să vorbesc, care sunt patruzeci de kile cu haine cu tot. Eram colegi la o școală de prin lunca Siretului, da, am predat și pe acolo vreo doi anișori, cu mărețul statut de suplinitor. Chestia era că-l chema Crăciun. Vasile Crăciun. Profesor de chimie. Acuma, am să vă spun numa’ dumneavoastră dar rămâne între noi. Noi, ăia tineri, mai făceam poante pe seama lui prin cancelarie, ia zi, colega, ai văzut catalogul de la VII B? Nu, vezi că s-ar putea să-l fi luat Moș Crăciun, pune notele la teste. Da? Da. Și a lăsat renii de capul lor sau cum? În fine, glume proaste, așa e , văz că v-ați încruntat la mine. Tineri și proști, na, ce să vă spun, atâta ne ducea și pe noi capul.

 

Bine, acuma trebuie să știți că și domnu’ Crăciun ăsta nu era chiar cel mai prietenos om din lume. Ba chiar mi se părea cam afurisit. Abia răspundea la salut, nu intra mai niciodată în cancelarie, stătea numa’ în pacostea aia a lui de laborator, dumnezeu știe ce făcea acolo. Nu-l vedeam să stea la taclale, cum mai stăteam noi, ceilalți, aproape că-l vedeai numai când venea dimineața și pleca după-amiaza.

 

Dacă mai sunt fursecuri? Cum să nu! Serviți cu încredere, vă rog, au și oleacă de scorțișoară deasupra, sunt făcute de nevastă-mea acasă. Intrați, intrați, suntem pe la jumătatea textului dar abia de acum începe partea interesantă, până acum ne-am încălzit un pic. Ziceam de dom’ profesor Crăciun, cu care am fost eu coleg în urmă cu niște ani. Recunosc, nu ne-am prea împrietenit. Era și diferența de vârstă dar, pe lângă asta, era și temperamentul nostru diferit. Noi eram un grup de profesori tineri acolo, făceam naveta împreună, cei mai mulți terminasem la Cuza, la Iași, încă visam că o să facem cercetare, că vom ajunge prin cele institute, o să schimbăm lumea, pfoai, ce era în mintea noastră! Ca atunci când ești tânăr, știți cum e. Ne credeam buricul pământului, îl citisem pe Gardner cu inteligențele multiple, eram fascinați de teoria asta a lui care, între noi fie vorba, numa’ nouă nu e, că sunt mai bine de patruzeci de ani de când a fost publicată cartea. Ce conta, pentru noi era subiect de dezbatere, încercam la clasă tot felul de chestii care, după capul nostru, revoluționau învățământul românesc, făcusem și primele tentative de lecții interdisciplinare. Dacă sunteți profesori, vă recunoașteți, n-am nici o îndoială, în descrierea noastră. Ce să primim noi lecții de la ăștia mai bătrâni, ați înnebunit, nici pomeneală, îi învățăm noi pe ei, că și-așa pe noi ne așteaptă cercetarea, se vor bate institutele pe noi, vom fi pe culmile succesului, ehei!…

 

Domnul profesor Crăciun ne-a demonstrat că mai aveam de învățat.

 

Eram de serviciu pe școală într-o zi, cam cum e acuma, cu vreo două zile înainte de sărbătorile de iarnă, pe coridorul pe care se afla și laboratorul de chimie. Îmi luasem ceva de citit, să fi trecut așa vreun sfert de ceas când aud gălăgie în laborator. Domne, or fi ăștia singuri, ia să mă duc să văd, să nu-și spargă capetele pe-acolo. Cred că simțeam și ceva satisfacție, gândind că, fii atent, îl prind pe dom’ Crăciun absent la oră, să vezi ce-i fac, îmi spuneam. Eu, mare Robespierre pe vremea aia. M-apropii, văd ușa întredeschisă și bag ușor capul să văd ce se întâmplă.

 

Mai vreți fursecuri? Sigur că da, uitați pe măsuță! Mai e și ceai cald, dacă vreți!

 

Vă spuneam că am băgat capul pe ușă și, în acel moment am văzut cea mai frumoasă lecție de pedagogie pe care mi-a fost dat să o învăț vreodată.

 

Dom profesor Crăciun era la o masă din laborator și toți copiii în jurul lui. Păreau atât de absorbiți de ceea ce făceau încât nici nu m-au simțit când am intrat. În primele două minute n-am înțeles deloc ce făceau. Profesorul amenajase un suport destinat recipientelor în care făcea tot felul de experimente, compus dintr-o tijă verticală înaltă de vreo patruzeci de centimetri. La baza ei, atașase câteva brațe de suport din metal ceva mai lungi. pe la mijloc, altele dar de dimensiuni medii iar în vârf, încă trei. Cele mai mici. De fiecare braț atârnau niște recipiente. Popescule! A spus la un moment dat. Dă-mi și mie sulfatul de cupru! Da, dom’ profesor! Ăsta albastru, da? Sigur că da. Buuun. Îl punem aici. Perfect. Denisa, adu-mi recipientul cu fenolftaleină. Ia zi-mi, de ce are culoarea asta roșie? Pentru că e în mediu bazic, dom’ profesor! Bravo. Exact. Ia  să vedem noi, să vedem, ce mai punem… Radule! Dă-mi și mie permanganatul ăla de potasiu! Nu, ăla, bre. Ăla e alb. Ce e acolo? Oxid de zinc! Așa. Și când îl putem pune în pomul nostru? Numai la temperaturi înalte, dom’ profesor, că se face galben! Și vrem să-l punem la temperatură înaltă? Nu, pentru că afectează celelalte substanțe din pom. Bravo, Radule. Deci care e permanganatul ăla? Ăsta violet, dom’ profesor!

 

În fața mea, copiii construiau, alături de dom’ Crăciun, un brad! Un brad cu totul special, care inspira cunoaștere, entuziasm și bucurie. Și vreți să mai știți ceva? Dom’ Crăciun era fericit. Zâmbea cu gura până la urechi cum nu l-am vazut niciodată. Se vedea din spațiu că era exact locul în care își dorea să fie. Acolo. Înconjurat de copii. Lângă pomul lui de Crăciun.

 

Ăla a fost momentul în care mi-am spus că,  dacă există Moșu’, atunci musai trebuie să arate exact ca domnul profesor de chimie. Colegul meu de la scoala din lunca Siretului. Numai unul ca el poate iubi copiii atât de mult.

 

Asta a fost, cred, cea mai importantă lecție de pedagogie pe care am primit-o vreodată. Și de chimie, de ce să nu recunosc. N-a fost chiar materia mea preferată.  M-am făcut ceva mai înțelept de atunci, să știți. Cea mai importantă lecție pe care am primit-o de la domnul profesor Crăciun a fost aceea că teoriile, metodele, strategiile și sistemele de pe lume nu pot înlocui senzația de drag pe care o ai atunci când ești alături de copii. Poți fi profesor în buricul târgului, în vârful Harvardului sau în biroul oval de la Oxford. Dacă nu-ți bate inima mai repede când intri în sala de clasă și te trezești zâmbind când îi vezi pe copii, înseamnă că locul tău nu e acolo.

 

De unde miroase a scorțișoară? A, de la prăjiturile făcute de nevastă-mea. Gustați,  vă rog, sunt foarte bune! Făcute în casă. Mai e și un pic de ceai cu lămâie!

 

Da’ bradul? Vă place bradul nostru de Crăciun?

Sursă foto: https://www.dreamstime.com/homemade-christmas-tree-flasks-colorful-liquids-new-year-chemical-laboratory-image188082633

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.