Închide
Învățăm cu toții tot timpul, fie că ne dăm seama de asta, fie că nu. Prin toate cele cinci simțuri ale noastre ne parvin continuu informații, dar și prin al șaselea: bunul-simț. Dacă avem supapele tuturor simțurillor deschise întotdeauna, învățarea nu se oprește nici în somn.
Nu decodăm toate informațiile atunci când le primim. Pe unele, niciodată, nu conștient. Majoritatea rămân înăuntrul nostru și se asociază altor informații, se suprapun sau se aglutinează. Din acest motiv, niciun om nu are cum să știe niciodată cu precizie tot ce știe. Nici ce nu știe nu are cum să știe la milimetru fiindcă uitarea e și ea omenească. Poate de-aia ne simțim descoperiți, vulnerabili, atunci când ne dăm seama că am uitat ceva ce sigur am știut cândva.
Informația e o formă de îmbogățire permanentă a omului, un perpetuu generator de siguranță. Te simți bine când știi, nesigur când nu știi. Însă cu toate că viața e o continuă formă de învățare e necesară și învățarea cu sistem, altfel nu ne alegem decât cu frânturi și nu avem cum să fim buni la ceva anume, despre performanță chiar nu poate fi vorba.
Deși învățarea implică efort, putem să-i zicem și muncă, un cuvânt robust, ea este eficientă numai când nu se transformă într-o corvoadă. Când copiii ajung într-un sistem organizat de educație, grădiniță, școală, experimentează și învățarea sistemică. În funcție de cum au fost obișnuiți acasă, ei se opun cu fermitate sau îmbrățișează învățarea cu ușurință.
Dacă părinții se joacă împreună cu copiii – construiesc, desenează, pictează, le citesc povești, improvizează spectacole de teatru în cortul din camera copilului sau în living etc. –, atunci copilul care va fi experimentat bucuria învățării prin joacă va fi mult mai receptiv la învățarea sistemică în colectivitate.
De asemenea, e foarte bine dacă părinții vor petrece timp cu copiii lor după cursuri, un timp al relaxării, dar și al cunoașterii, un timp în care să-i întrebe ce le place și ce nu le place la grădiniță și la școală, ce dificultăți au, încercând să le facă ușoară și plăcută învățarea, adaptarea la sistemul organizat de educație și la colectivitate.
Și nu e nicio rușine, dimpotrivă, să stai lângă copilul tău când își face temele, să-i arăți disponibilitatea ta de a-l lămuri acolo unde nu-i e limpede ceva, de a-l încuraja să întrebe în clasă când nu a înțeles, fără să se teamă că-și va supăra profesorul sau că vor râde colegii de el. Noi, românii, avem această problemă a lui „nu știu“. Ne temem că vom fi judecați și etichetați dacă nu știm și probabil din acest motiv cei mai mulți dintre noi vor să dea senzația că se pricep la toate, de la politică la istorie, agricultură sau informatică.
Învățarea are nevoie de două condiții, liniște și plăcere, ca să fie eficientă, ca să se ajungă la performanță. Sigur că niciun copil nu va face performanță la toate obiectele de studiu, chiar dacă va avea note mari, acestea nu sunt garanția performanței, ci a efortului său susținut, însă va ajunge să fie foarte bun în domeniul care-i place cel mai mult, poate chiar excepțional. Și e posibil să-și aleagă chiar și profesia pe baza acestor aptitudini. Iar idealul chiar acesta este: să-ți faci din pasiune profesie.
