Închide
de Liviu Ardelean Cum facem ca micii cetățeni să nu devină mici dumnezei?
Ieri dimineață am fost observator la o oră de Educație socială la clasa a VII-a. Am ascultat din ultima bancă cum profesoara le explica elevilor ce este Constituția, le vorbea despre separarea puterilor în stat și despre cum nimeni nu e mai presus de lege. Le-a spus că nu ne facem dreptate singuri și că regulile există ca să ne protejeze pe toți. Apoi i-a rugat să citească Art. 8 din Constituție, care consfințește pluralismul politic ca fundament al democrației. Au citit tare, fără să bănuiască nici o secundă cât de departe suntem, în realitate, de ceea ce scrie acolo.
Spre seară a apărut documentarul Recorder, „Justiție capturată”, care ne arată cum unii magistrați și-au construit, în timp, organizații asemănătoare celor mafiote. Oameni puternici, care par de neatins. „Mici dumnezei”, după cum sunt descriși chiar de oameni din interiorul sistemului. Iar cei care și-au făcut curaj să vorbească descriu mecanisme judiciare înfiorătoare, simptome ale unui sistem care a uitat de ce există.
În aceste condiții, cum facem ca acei copii, viitori adulți, să nu devină exact ceea ce condamnăm astăzi? Cum îi creștem astfel încât să nu ajungă, într-o zi, să creadă că legea e opțională, că puterea e o armă personală, că statul e terenul lor de fotbal și pot faulta fără să fie sancționați?
Le ascundem realitatea? Lăsăm lecțiile curate și le spunem că lumea e dreaptă, că sistemul funcționează, că oamenii respectă regulile? Suntem naivi dacă presupunem că ei sunt naivi. Vor afla oricum. Iar atunci va apărea un risc mai mare: să creadă că tot ce învață la școală e o minciună, că democrația este doar un concept, că puterea este ceva ce se ia, nu ceva ce se primește și trebuie exercitat cu responsabilitate.
Nu sunt pedagog, dar cred că, dacă vrem ca micii cetățeni să nu devină mici dumnezei, nu trebuie să le ascundem nici lumina, nici întunericul. Să le arătăm ce scrie în Constituție, dar să nu ne ferim să explicăm și când Constituția este încălcată. Să îi învățăm că există pluralism politic, dar și că pluralismul poate fi golit de sens prin compromisuri toxice. Să le explicăm ce înseamnă o instanță corectă, dar și cum arată o justiție pervertită. Pentru că adevărul nu corupe copiii. Ipocrizia, însă, da.
Dar educația nu e de ajuns. E nevoie ca noi, adulții, să nu abandonăm lupta pentru un sistem functional. Trebuie să păstrăm vie convingerea că nimeni nu este mai presus de lege: nici cei care conduc, nici cei care judecă, nici cei care predau, nici noi înșine. Responsabilitatea nu e doar a profesorilor. Este a noastră, a tuturor. Să nu acceptăm abuzul. Să nu banalizăm nedreptatea. Să nu ne resemnăm.
Copiii își construiesc identitatea privindu-ne pe noi. Dacă observă că în România puterea te salvează de responsabilitate și sancțiuni, vor crede că regulile sunt negociabile. Dacă descoperă că tăcerea aduce mai multe beneficii decât curajul, vor învăța să tacă. Dacă văd un stat ținut captiv, vor considera firesc să îl captureze la rândul lor. Așa se nasc micii dumnezei.
Trebuie să acționăm atunci când statul e în pericol, chiar dacă suntem obosiți, dezamăgiți, scârbiți. Chiar dacă ni se pare că nimic nu mai are sens. Pentru că, în momentul în care renunțăm, nu doar statul se prăbușește, ci și societatea, iar viitorul acelor copii dispare odată cu justiția.