Închide
Fondatorul proiectului Planeta Științei, Alexandru Toma Pătrașcu, a relatat, pe pagina sa de Facebook, cum au reacționat unii români la epidemia de holeră din 1911.
”În noiembrie 1911, The Illustrated London News descria un sat din România, pus în carantină cu ajutorul armatei pentru a limita răspîndirea holerei:
„Țăranii, crezînd că doctorii îi otrăvesc pe suspecții internați în spitale, își ascund bolnavii, și, uneori, îi atacă și îi înfrâng pe reprezentanții autorităților trimiși în control. Cînd se întâmplă așa ceva într-un sat, Guvernul îl izolează înconjurîndu-l cu soldați.
Femeile din sat manifestă un interes deosebit pentru militari.”
110 ani mai tîrziu, în contextul pandemiei de CoViD-19, situația nu pare mult schimbată…
Desen de Frédéric de Haenen, pe baza unei schițe de Rook Carnegie. The Illustrated London News (18 noiembrie 1911), p. 821”, scrie Alexandru Toma Pătrașcu.
Despre epidemia de holeră din România
Epidemia de holeră a izbucnit în timpul celui de-al doilea război balcanic. După cum menționează prof. univ. dr. Alin Ciupală, cadru didactic al Facultății de Istorie din cadrul Universității din București, această maladie a avut un impact extrem de mare.
Fragmente din articolul său, intitulat ”O epidemie uitată. Holera, România și al Doilea Război Balcanic din 1913 ”
”În primul rând, liniile de aprovizionare au rămas în urma trupelor care avansau mult mai rapid, ceea ce i-a determinat pe militari să găsească soluții pe cont propriu. Așa au apărut tensiunile dintre cuceritori și cuceriți, aceștia din urmă fiind expuși abuzurilor. Temperaturile foarte ridicate au complicat situația și au dezvăluit un inamic teribil care a amenințat să anuleze victoria apropiată: holera.
Epidemia de holeră s-a extins foarte repede în rândurile unităților românești combatante în primul rând deoarece comandanții nu au luat niciun fel de măsuri în momentul declanșării bolii. Holera se manifesta în Bulgaria în momentul avansării trupelor române iar sursele de contaminare au fost apele infectate. A lipsit și asistența medicală specializată, unii dintre ofițerii rezerviști mobilizați au relatat în amintirile lor despre mai marea atenție acordată cailor cavaleriei decât trupei.
Autoritățile militare pur și simplu nu au luat în calcul posibilitatea izbucnirii unei asemenea epidemii, cu toate că, încă din 1911-1912, rapoarte diplomatice trimise de la Sofia la București menționau starea sanitară precară existentă mai ales în satele bulgărești.
La rândul lor, autoritățile civile erau interesate în primul rând de chestiunile politice, nu de cele sanitare, în special de reglementarea păcii care trebuia să aducă României câștigurile pentru care intrase în război. Drept urmare, problema holerei nu a devenit o prioritate, nu a fost tratată de timpuriu și cu mijloace eficiente.
Tratatul de pace semnat la București pe 10 august 1913 oferea României victoria și un teritoriu din sudul Dobrogei alcătuit din județele Durostor și Caliacra. Bulgaria era obligată să accepte concesii teritoriale și față de ceilalți învingători. În paralel însă, epidemia de holeră marca fața neagră a succesului: peste 11.500 de militari români îmbolnăviți din care peste 1.600 nu au reușit să supraviețuiască. Dacă operațiunile militare propriu-zise provocaseră câteva zeci de victime dintre millitarii români, sub o sută, holera ucisese nemilos.”
