Închide
Mădălina Gîdiuță este fondator al grădinițelor Butterfly
Text preluat de pe blog, cu acordul autoarei
Încă de pe vremea când administram un sediu de afterschool, am o neînțelegere profundă și o frustrare legată de temele școlare ale copiilor. Nu am înțeles niciodată de ce ajunge un copil de 7 ani să scrie în bancă până la 5-5.30. Cine stabilește asta și cu ce drept? Are dreptul învățătorul să decidă ca viața elevilor lui, timp de 5 zile din săptămână, poate fi atât de dezechilibrată? Are el dreptul să ia din celelalte nevoi ale copilului? Din nevoia de joacă, de autonomie, de mișcare?
Temele școlare sunt un subiect „greu” de mult timp. Sunt profesori, părinți și formatori care susțin că nu ar trebui să existe teme deloc. Tabăra cealaltă susține contrariul.
Am citit o serie de metastudii făcute pe eșantion mare de elevi, m-am sfătuit cu oameni valoroși care sunt implicați în educație de mulți ani și au un cuvânt de spus și mi-au rămas în minte câteva lucruri care cred că merită împărtășite:
Mulți profesori nu realizează că nu doar ei sunt educatorii copilului ci doar o parte, chiar dacă importanță, în acest puzzle. Elevul este un individ care se dezvoltă, iar viața și educația lui presupun timp important dedicat și altor lucruri în afară de studiul școlar;
Mulți profesori consideră propria experiență de predare suficientă pentru procesul educațional. Nu realizează că au nevoie de formare și deschidere continuă pentru a atinge excelența în lucrul cu copiii;
La nivel de școală nu există o politică coerentă comună în privința temelor școlare;
Școlile sunt influențate de presiunea părinților. Școala ar trebui să fie un facilitator în educație, dar să aibă o politică proprie bine conturată. Ce vreau să spun este că, școala ar trebui să stabilească o cantitate de teme iar dacă există copii cu nevoi sau oportunități dincolo de media elevilor, să faciliteze accesul acestora la adaptare sau performanță.
Iată cum mi-a explicat profesorul Constantin Lomaca că ar trebui stabilită tema școlară a copiilor:
Școala ar trebui să facă un calcul simplu: timpul de stat la școală + timpul pe transport + orele necesare de somn + masă + spălatul, etc , se adună și se vede cât mai rămâne din 24.
Apoi restul se împarte între cât crede școală că este nevoie pentru activități extra școlare plus cât se consideră ca fiind necesar pentru activități familiale acasă sau în societate, iar restul de timp săptămânal (deocamdată doar cele 5 zile) se compară cu câte ore au copiii a doua zi. De aici se deduce și hotărăște cam cât este realist să se aloce temelor. Astfel, se ajunge cam la maxim 2 ore pe zi la vârsta 10-14 ani (nivelul gimnazial de studiu).
Dl. profesor mi-a explicat că în toate școlile mari din lume se ține cont de astfel de calcule, pentru a asigura echilibrul în viața copilului, care trebuie să păstreze pentru a crește armonios: sănătatea, relaxarea, bucuria și timpul pentru joacă, bucuria și curiozitatea de a studia.
De asemenea, există multe studii care arată cum se face evaluarea eficienței temelor. Pentru că ar trebui ca școala să știe dacă e mai eficient ca un elev să aibă 1 ora sau 4 ore de teme pe zi și de ce natură ar trebui să fie (memorare, repetiție sau proiecte și argumentare). Măsurarea eficienței se poate face la nivel de școală, însă trebuie inițiativă și răbdare.
Se pot lua două clase sau mai multe de abilitați similare (dacă asta nu este posibil atunci e mai complicat căci trebuie calculat calculată întâi diferența inițială apoi comparate diferențele) iar uneia prin rotație i se dau teme la jumătate din timp față de alta. Ideal ele ar trebui să aibă același profesor. la sfârșitul modulului sau unității de lucru (să zicem 6-10 săptămâni) se dă un test comun care evaluează “Obiectivele” cursului/ materiei.
Obiectivele reprezintă o altă problemă delicată a sistemului românesc care este aproape exclusiv concentrat pe conținuturi (de aceea sunt atât de mulți români care știu capitale, munți, ape, integrale, legea lui Ohm, etc însă sunt incapabili să discearnă între validitatea a două demonstrații sau să justifice cu argumente puncte de vedere și multe altele).
Astfel apar acele diferențe uriașe între sistemele de educație și mirarea fără de copii din Finlanda de exemplu care au foarte puține teme și totuși rezultatele lor la evaluările PISA sunt net superioare. Diferența este că în sistemele performanțe de învățământ, copiii sunt pregătiți să gândească, să evalueze, să aleagă între opțiuni, să aibă inițiativă. Ei nu învață sub presiunea fricii sau rușinii.
Sunt oare școli în România care fac astfel de studii sau care au o politică centralizată și coerentă în privința temelor? Școli în care profesorii să se coordoneze acelorași obiective comune ce țin exclusiv de binele holistic al copilului?
